Anul internațional 2026 pare hotărât, încă din primele sale zile, să confirme faptul că ordinea internațională instituită în 1945 și doar parțial reconfigurată între 1989 și 1991 se află într-un proces accelerat de disoluție. Nu asistăm la o simplă ajustare a mecanismelor existente, ci la o eroziune simultană a principiilor, instituțiilor și garanțiilor care au structurat sistemul internațional timp de aproape opt decenii.
Intervenția americană în Venezuela, semnalul politic transmis de Washington printr-o reprezentare minimală1 la reuniunea de la Paris a Coaliției de Voință din 6 ianuarie, declarațiile repetate ale lui Donald Trump şi ale altor oficiali americani privind necesitatea preluării controlului integral asupra Groenlandei, precum și decizia Casei Albe de a retrage Statele Unite din peste șaizeci de instituții internaționale constituie indicatori convergenți ai intrării sistemului internaţional într-o fază de tranziție structurală. Aceste evoluții nu pot fi reduse la simple accidente sau la derapaje conjuncturale, explicate comod prin capriciile unui preşedinte. Dimpotrivă, ele indică o redefinire deliberată a rolului american în lume – o recalibrare strategică menită să conserve ceea ce mai poate fi salvat din aşa-numitul „domeniu imperial”.
Istoria relațiilor internaționale arată că fazele de tranziție sunt, prin însăși natura lor, perioade de instabilitate profundă. Instituțiile multilaterale își pierd forța normativă, regulile consacrate încetează să mai fie respectate, alianțele se golesc de conținut operațional, iar în locul unei ordini bazate pe norme se reinstalează primatul raporturilor de forță, al aranjamentelor conjuncturale și al alinierilor selective. Sistemul internațional alunecă astfel într-o zonă gri, marcată de ambiguitate strategică și de o competiție deschisă între puteri. Pentru statele medii și mici – cu atât mai mult pentru cele profund dependente din punct de vedere strategic – rapiditatea cu care este recunoscută această schimbare de epocă devine un factor decisiv de adaptare şi, în ultimă instanță, de supraviețuire. Persistența într-o lectură exclusiv normativă a lumii, oricât de coerentă ar fi din punct de vedere moral, nu echivalează cu formularea unor soluţii politice eficiente. Atașamentul față de principii devenite anacronice nu ține loc de strategie.
În acest context, așteptarea pasivă – cazul României fiind, din acest punct de vedere, emblematic – a unei presupuse închideri a „parantezei Trump 2.0” peste trei ani, alimentată de speranța revenirii unei Americi profund angajate în favoarea alianțelor sale tradiționale, reprezintă o eroare majoră de diagnostic. Iluzia că o administrație republicană de altă factură, eventual asociată unei figuri de tip republican-tradiţional, precum Marco Rubio, ar restaura automat paradigma intervenționistă și arhitectura clasică a alianțelor este contrazisă frontal de tendințele structurale ale politicii americane. De fapt, „Republica imperială”, pentru a relua celebra formulă a lui Raymond Aron, nu dispare, ci se repliază strategic. Statele Unite își securizează spațiile considerate vitale – în primul rând Emisfera Vestică –, operează o ierarhizare tot mai strictă a parteneriatelor și angajamentelor externe și transformă ecosistemul lor global de influență într-o resursă strategică orientată spre reindustrializare și consolidare internă. În același timp, Washingtonul pare dispus să accepte intrarea într-o formă pragmatică de cooperare cu Federația Rusă, nu dintr-o convergență ideologică – în lumea emergentă, pragmatismul este noua ideologie –, ci dintr-un calcul strategic menit să gestioneze un fenomen istoric de amploare, în fața căruia a ajuns la concluzia că opoziția frontală nu mai este sustenabilă: ascensiunea Chinei către statutul de hiperputere și, pe termen mediu, către poziția de principală putere a sistemului internațional. Aceasta este, în fond, miza reală a tranziției actuale: o reconfigurare profundă a ierarhiilor de putere la scară globală, realitate geopolitică la care americanii au înţeles că trebuie să se adapteze, nu să i se opună.
Efectul de ricoșeu: criza strategică a Europei occidentale
Criza actuală a sistemului internațional – care constrânge Statele Unite la un amplu proces de adaptare strategică – generează, printr-un veritabil efect de ricoşeu, o criză profundă în interiorul Uniunii Europene. Reconfigurarea poziției americane nu se reduce la simple ajustări tactice, ci exprimă o reconsiderare de fond a modului în care Washingtonul își concepe ecosistemul global de influență. Acesta nu mai este gândit ca un simplu consumator de resurse strategice, ci, dimpotrivă, ca un multiplicator al capacității de consolidare internă a puterii americane. Uniunea Europeană se înscrie, în mod organic, în acest ecosistem. Totuși, marja de autonomie de care europenii au beneficiat în perioadele de stabilitate relativă ale ordinii internaționale post-Război Rece – marjă tradusă prin aprofundarea integrării și prin afirmarea unei politici normative distincte – a alimentat iluzia unei evoluții posibile către un pol strategic autonom. Această percepție a fost întărită de coeziunea doar aparentă manifestată în primii ani ai războiului din Ucraina, în special în privința regimului de sancțiuni impus Federației Ruse. Unitatea frecvent invocată drept expresie a voinței europene mature a fost, în realitate, rezultatul unei mobilizări induse de Statele Unite, în acord cu obiectivele lor strategice conjuncturale față de Moscova2. Mai mult, capacitatea unor puteri europene de a urmări obiective limitate, de a introduce nuanțe sau chiar obstacole tactice în dosarul ucrainean – în cadrul mai larg al interacțiunii strategice americano-ruse – a contribuit la întreținerea ideii că Uniunea ar dispune de premisele necesare pentru a se afirma ca actor strategic global și chiar pentru construcția unui NATO lipsit de Statele Unite.
Această interpretare s-a dovedit însă fragilă. Excluderea europenilor din mecanismele reale de negociere directă dintre Washington și Moscova, marginalizarea lor în procesele decizionale esențiale și incapacitatea structurală de a influența evoluțiile din Orientul Apropiat și Mijlociu – redeschise brutal de atentatele din 7 octombrie 2023 și de reacția israeliană – au revelat cu claritate limitele profunde ale construcției europene.
În acest context, propunerea administrației Trump 2.0 de a institui un consiliu restrâns al marilor puteri, însărcinat cu gestionarea principalelor chestiuni strategice globale și din care nu ar urma să facă parte nicio putere europeană, nu este deloc întâmplătoare. Compoziția preconizată – Statele Unite, China, Rusia, India și Japonia – reflectă o lectură eminamente lipsită de idealism și tăios de pragmatică a ierarhiei puterii la nivel mondial și indică faptul că Washingtonul nu își mai face iluzii nici măcar în privința capacităților strategice ale marilor state europene. Această constatare se aplică inclusiv statelor care dispun de o cultură strategică solidă și de instrumente militare semnificative, precum Franța sau Marea Britanie3. În cele din urmă, această evoluție consfințește nu doar declinul influenței europene în lume, ci și revenirea la o logică clasică a marilor puteri, în care Uniunea Europeană rămâne – în pofida ambițiilor sale declarative – un actor secundar, structural dependent de o arhitectură de securitate definită în afara sa.
Un nou limes strategic american în Europa de Est?
În măsura în care documente centrale ale noii Strategii de Securitate Națională a Statelor Unite introduc explicit o ierarhizare a spațiilor în funcție de relevanța lor pentru interesele americane, se impune, în mod firesc, o interogație fundamentală pentru Europa de Est și, cu atât mai pregnant, pentru România: de ce parte a acestui nou limes strategic ne situăm?
Ar fi imprudent să ne facem iluzii. Statele Unite nu mai dispun nici de voința, nici de capacitatea de a exercita un control cuprinzător asupra întregului spațiu european. În același timp, perspectiva unei cooperări mai consolidate cu Federația Rusă nu presupune doar o posibilă marginalizarea dosarului ucrainean, ci implică ajustări mai largi în zonele de contact cu aceasta. Textul Strategiei Naționale de Securitate – completat de fragmentele apărute în spațiul public din versiunea sa extinsă, nepublicată – precum și de Legea Apărării adoptată la sfârșitul anului de Congresul Stetelor Unite oferă, în acest sens, indicii semnificative. Menționarea explicită a Poloniei și a statelor baltice ca spații de utilitate strategică pentru interesele americane sugerează o prioritizare clară a arcului baltic și nordic. Fără a recurge la speculații excesive, evocarea intenției de a stimula o eventuală ieșire din Uniunea Europeană a Poloniei, Ungariei, Austriei și Italiei poate fi interpretată drept schițarea unui nou flanc estic al ecosistemului european al Statelor Unite. Acest dispozitiv pare însă completat de o extensie meridională, materializată prin aliniamentul Grecia–Cipru, ferm ancorat în sistemul americano-occidental. Presa elenă de limbă engleză a semnalat recent extinderea infrastructurii militare americane în estul Mediteranei, element care confirmă importanța strategică a acestei axe. În schimb, Marea Neagră și România nu sunt menționate în mod explicit.
Desigur, bazele americane de pe teritoriul românesc continuă să funcționeze, iar exercițiile militare se desfășoară în mod curent. Cu toate acestea, impresia dominantă este aceea a unei tranziții către o logică a „capului de pod”, conceput mai degrabă ca instrument de flexibilitate strategică decât ca veritabil punct de proiecție durabilă a puterii.
Analogia istorică se impune aproape inevitabil: asemenea Romei târzii, care, după retragerea aureliană, a menținut capul de pod de la Drobeta, și în acest caz, ajustarea strategică fusese, în realitate, deja operată. Semnificația aceastei constelații de evoluții este cu atât mai mare cu cât ea se conjugă cu absența oricărui dialog americano-român la cel mai înalt nivel, într-un moment în care Statele Unite își redefinesc prezența globală, iar viitorul Ucrainei, al Mării Negre şi al Europei de Sud-Est rămâne obiectul unor negocieri implicite.
În măsura în care ipoteza transformării României într-un „cap de pod” s-ar confirma, efectele sale s-ar manifesta inevitabil și asupra profunzimii și calității integrării europene a statului român. Din punct de vedere istoric, construcția europeană s-a sprijinit constant pe existența unei umbrele credibile și durabile de securitate. Plasarea României într-o poziție avansată de confruntare strategică sau de contact între diferite arii geopolitice ar altera această logică fondatoare. Ar rezulta astfel o situație dramatică, capabilă să plaseze societatea românească în fața unei provocări majore: aceea de a redeveni un teritoriu de frontieră al istoriei.
- În timp ce statele membre ale Coaliţiei de Voinţă erau reprezentate la nivel de şef de stat şi de guvern, Statele Unite au ales să delege pe emisarul Steve Witkoff şi pe ginerele preşedintelui, Jared Kushner, opțiune care transmite un semnal elocvent cu privire la felul în care se raportează Washingtonul la iniţiative occidentale concepute în afara propriului său cadru de leadership. ↩︎
- Iniţiativele privind Ucraina, strict bazate pe interese europene, precum Acordurile Minsk I şi II, nu au fost sprijinite de SUA. ↩︎
- Nu în mod întâmplător, în faţa a aproximativ 150 de ambasadori invitaţi la Palatul Élysée pentru tradiţionalele urări de început de an, preşedintele Macron a denunţat explicit tentaţiile SUA, ale Rusiei şi ale Chinei „de a împărţi lumea” în sfere de influenţă. ↩︎
