Într-o lume în care divertismentul a devenit un sens al vieții, iar superficialitatea riscă să adoarmă conștiința morală, intelectuală și politică, „civilizația spectacolului” (Mario Vargas Llosa) pare să descrie tot mai precis prezentul. În epoca retreat-urilor și a workshop-urilor în care autenticitatea a devenit monedă curentă, cât din această căutare mai este devenire de sine și cât devine doar o altă formă de divertisment?
Confortul, fuga de sine și dependența de tehnologie erodează gândirea și distorsionează raportarea noastră la lume, deschizând calea „omului algoritmic”, care este condiționat să trăiască într-un prezent perpetuu, fragmentat și lipsit de profunzime.
De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?
L-am întâlnit pe James Kapaló în 2012, la o conferință a Societății de Studii Românești, la Sibiu. Am lucrat împreună în proiecte de cercetare și volume colective, iar de-a lungul anilor am fost fascinată de imaginea României care se contura în interacțiunile noastre.
Filozof autohtonist, psiholog, profesor la clasa palatină a Marelui Voievod Mihai și la Liceul Mihail Vodă din București, intelectual înregimentat în Legiunea Arhanghelul Mihail și în afara ei, ultranaționalist și spirit cosmopolit, scriitor prolific și jurnalist partizan, Vasile Băncilă (1897-1979) este mai puțin cunoscut publicului român ca martor și autor al unui jurnal consacrat evenimentelor politice și culturale de la sfârșitul anilor ’30, care au marcat destrămarea visului României Mari.
În România, divorțul este încă trăit și perceput mai degrabă ca o bătălie pentru exercitarea autorității părintești, decât ca o reconfigurare matură a familiei în beneficiul copilului.
©2026 Spectrum. Toate drepturile rezervate.
