Recente

Istoricul Roland Clark, în dialog cu Ionuț Biliuță, despre avatarurile și influența extremei drepte în România de azi.

În România, fiecare categorie socială își vede propriile riscuri și își apără propriile venituri. Mai greu este de înțeles riscul de ansamblu: deficitul bugetar uriaș, datoria publică în creștere și ratingul suveran aflat pe ultima treaptă a categoriei recomandate pentru investiții. Ruptura dintre interesele individuale și echilibrele macroeconomice a devenit ea însăși un risc pentru economie.

Prețul unui medicament nu mai depinde doar de inovație și de mecanismele pieței. Tot mai mult, el devine rezultatul unor negocieri geopolitice în care guvernele schimbă regulile, iar companiile își refac calculele.

Pentru a înțelege semnificația istorică și geopolitică a Republicii Moldova, istoria nu poate fi redusă la un ornament retoric sau la anexa docilă a unor proiecte politice deja conturate. Istoria cere luciditate, disciplina nuanței și disponibilitatea de a accepta ambivalențe. Spațiul dintre Prut și Nistru nu încape în formule rapide; contradicțiile sale trebuie privite împreună.

Tot mai mulți oameni aleg sau ajung să trăiască fără partener. Dar absența unui partener înseamnă neapărat și singurătate? Răspunsul este mai complicat decât pare: nu doar absența unei relații contează, ci și felul în care societatea privește și tratează viața fără partener.

Inflația este „blestemul” la care economia românească revine periodic. Dacă în anii ’90 rata inflației atingea valori astăzi greu de imaginat, de peste 250%, în prezent chiar și un nivel situat în jurul pragului de 10% este suficient pentru a plasa România în vârful clasamentului european. Inflația reduce puterea de cumpărare a consumatorilor și funcționează ca o „pilulă” amară care ajustează excesele văzute și nevăzute ale economiei. Doar că prețul acestei corecții este plătit de întreaga societate.

Marea impostură a secolului XXI este prezentarea unui dispozitiv de capturare a atenției și a vieții interioare drept un proiect umanist novator. În laboratoarele de psihologie comportamentală, „inginerii haosului” au tratat mintea ca pe un zăcământ exploatabil. Nu asistăm la un efect secundar al unei tehnologii bine intenționate, ci la succesul unei inginerii menite să transforme omul într-o conștiință captivă într-un flux nesfârșit de imagini dătătoare de plăcere. Ceea ce se obține este un om infantilizat. Iar dacă următorul pas va fi cuplarea tot mai strânsă a minții cu tehnologia digitală, omul, așa cum îl știm astăzi, își va schimba statutul ontologic. Ce va deveni el?

De peste trei decenii, companiile de stat se află în centrul unor dispute economice și politice care au oscilat între privatizare, control politic și naționalism economic. Dincolo de aceste controverse, miza reală este construirea unor companii performante, administrate profesionist și integrate într-o strategie de dezvoltare economică.

Într-o lume în care divertismentul a devenit un sens al vieții, iar superficialitatea riscă să adoarmă conștiința morală, intelectuală și politică, „civilizația spectacolului” (Mario Vargas Llosa) pare să descrie tot mai precis prezentul. În epoca retreat-urilor și a workshop-urilor în care autenticitatea a devenit monedă curentă, cât din această căutare mai este devenire de sine și cât devine doar o altă formă de divertisment?

Agoniștii receptorilor GLP-1 au schimbat radical felul în care medicina privește obezitatea: nu ca pe o simplă problemă de voință, ci ca pe o boală cronică tratabilă. Numai că, odată cu această schimbare de paradigmă, a apărut și o nouă formă de inegalitate – una în care accesul la tratament este dictat de stocuri, preț, informație și resurse.

Nu traversăm doar o criză energetică, ci suprapunerea mai multor rupturi – geopolitice, comerciale și monetare – care reconfigurează economia globală.

Între memorie, mărturie și tăcere, jurnalul poate deveni o fisură în blocul narațiunilor oficiale și o punte fragilă între istorie și adevăr.

Iubirea neîmpărtășită este o experiență dureroasă și surprinzător de persistentă. De ce continuă unii să iubească „pentru doi”, prelungind o suferință fără orizont?