Pe 3 ianuarie 2026, lumea întreagă s-a trezit cu știrea răpirii din Caracas, de către un comando aflat la ordinele președintelui Donald Trump, a lui Nicolás Maduro, președintele Venezuelei, și a soției sale, Cilia Flores. Cei doi au fost duși la Metropolitan Detention Center din Brooklyn, New York, unde au fost prezentați în fața justiției nord-americane, într-un proces în care sunt acuzați de trafic de droguri. Departamentul de Justiție al SUA a deschis un proces în care îi acuza pe Maduro și pe alți membri ai regimului său că ar fi colaborat cu mișcările de gherilă columbiene pentru a introduce cocaină în SUA.
Situația a provocat un șoc pe scena regională și internațională, deoarece plasează în plan secund principiile ONU și prevederile dreptului internațional, privilegiind o acuzație de drept intern formulată de autoritățile americane. După disiparea șocului inițial, lumea întreagă a început să aștepte finalitatea acestei intervenții care, contrar primelor aparențe, nu pare să conducă la demararea unui proces democratic în Venezuela, ci mai degrabă la stabilirea unui regim favorabil administrației Trump.
Înlăturarea de la putere a lui Maduro a fost sărbătorită de majoritatea cetățenilor venezueleni aflați în exil. Peste 8 milioane au părăsit țara în ultimii 12 ani din cauza regimului autoritar al lui Maduro (2013-2026), care a continuat și radicalizat moștenirea politică a lui Hugo Chavez. Cei mai mulți dintre exilați se află în America de Sud, în Columbia (aproximativ 3 milioane), Peru (1.5 milioane) și Brazilia (600.000), dar și în SUA și Europa.
Cum s-a ajuns la această situație fără precedent? Pentru a înțelege, trebuie să ne întoarcem în timp, în anul 1998.
Regimul Chavez (1998-2013): socialismul bolivarian
În decembrie 1998, alegerea în Venezuela, pentru prima dată, a lui Hugo Chávez (1954-2013) a dus la o tranziție de la un regim de democrație liberală formală la un regim socialist bolivarian. În prima perioadă (1998-2006), Chávez și-a propus transformarea „regimului de la Punto Fijo” într-o democrație participativă. Era, în fond, o democrație radicală, care privilegia majoritatea. Acest proiect a degenerat treptat într-o formă de autoritarism personal populist, centrat pe figura lui Chávez, pe care acesta i l-a lăsat moștenire lui Maduro în 2013.
Regimul de la Punto Fijo (1958-1998), instalat la putere prin acordul între principalele partide politice – Acción Democratica (centru-stânga), URD (stânga) și COPEI (creștin-democrat) – a fost considerat o democrație formală, în cadrul căreia alte mișcări politice erau marginalizate sau excluse. Din această cauză, a fost considerat o formă de partitocrație, și anume guvernarea de către partide în propriul lor interes. Acompaniat de o perioadă de dezvoltare economică care a făcut din Venezuela o excepție în regiune, acest regim a început să fie contestat în anii 1980 și 1990, când a trecut prin crize succesive.
Regimul Chavez, consacrat prin Constituția din 1999, aprobată printr-un referendum, s-a bazat pe naționalizarea exploatării petrolului, începând cu anul 2001. Resursele financiare obținute de stat în urma acestei naționalizări au fost folosite pentru a finanța programe publice numite „misiuni sociale”, care vizau inegalitățile cu care se confrunta societatea venezueleană. Electoratul chavist a fost principalul beneficiar al acestor programe sociale, care au funcționat inclusiv cu sprijinul acordat de regimul lui Fidel Castro (1959-2006), din Cuba socialistă.
Chávez și-a propus, printre altele, diversificarea partenerilor externi ai Venezuelei și întreruperea dependenței de SUA. Această strategie a fost, în parte, un succes, deși țara a involuat atât politic, cât și economic. Chávez a privilegiat parteneriatele cu Rusia, Iran și China și a propus un nou proiect de cooperare regională pe bază ideologică: Alternativa Bolivariana pentru America Latină (ALBA), la care s-au raliat Cuba, Ecuador, Bolivia și Nicaragua. ALBA a devenit alternativa la planul SUA de a extinde NAFTA la întregul spațiu american, de la Canada la Argentina.
Regimul lui Nicolás Maduro (2013-2026): socialismul autoritar
Spre deosebire de regimul lui Chávez, întemeietor al „noului socialism de secol XXI”, regimul lui Maduro a mizat mult mai mult pe represiune, transformată într-o caracteristică fundamentală a guvernării. Aceasta s-a datorat faptului că noul lider de la Caracas dispunea doar de o legitimitate indirectă, moștenită de la Chávez. Maduro, spre deosebire de Chávez, nu este un politician carismatic, iar regimul său nu a beneficiat de condițiile economice favorabile care au marcat guvernarea predecesorului său.
Maduro a câștigat alegerile din 2013 la o foarte mică diferență față de contracandidatul său, Henrique Capriles, reprezentant al coaliției partidelor de opoziție, MUD. Contestat prin largi proteste încă de la începutul mandatului său, Maduro a folosit represiunea împotriva manifestanților și i-a trimis la închisoare, sub diferite pretexte, pe liderii opoziției. Ulterior, a modificat regimul politic pentru a rămâne la putere pe termen nedefinit, fiind reales în mod fraudulos, în 2018 și 2024.
Deși se baza exclusiv pe legitimitatea cedată de Chávez, care l-a desemnat succesor, în ciuda existenței altor lideri mai influenți, precum Diosdado Cabello, Maduro a început, în 2017, procesul de rescriere a Constituției chaviste din 1999. Astfel, în 2017, a organizat alegeri pentru o nouă Adunare Constituantă. Este relevant de menționat că Adunarea se întrunea în aceeași clădire în care se reunea și Congresul venezuelean, controlat, în urma alegerilor din 2015, de reprezentanții opoziției reunite (MUD). Astfel, Adunarea Constituantă a fost gândită ca un fel de „Congres bis”, care a desenat, de fapt, un stat paralel.
Regimul Maduro a generat un colaps economic fără precedent, marcat de o hiperinflație de 130.000 % în 2018, comparativ cu aproximativ 25% în 2024, precum și de o înrăutățire dramatică a condițiilor de trai pentru cea mai mare parte a populației. Peste 80% din populația țării este în stare de sărăcie, iar 30% nu are siguranța accesului la hrană, în ciuda programelor guvernamentale de tipul CLAP (Comitetul local de aprovizionare și producție), care redistribuie alimente către membrii Partidul Socialist Unit din Venezuela (PSUV). În 2017, se estima că majoritatea populației pierduse peste 10 kilograme din cauza penuriei alimentare.
Ca urmare a protestelor din 2017, emigrația venezuelenilor s-a intensificat, iar regimul Maduro a organizat noi alegeri în mai 2018, alegeri al căror rezultat a fost recunoscut doar de aliații din Cuba, Nicaragua, China, Rusia și Iran. După aceste alegeri contestate, în ianuarie 2019, Juan Guaidó, președintele Congresului, s-a autodeclarat președinte legitim al Venezuelei. El a fost recunoscut drept lider legitim de majoritatea țărilor din America Latină și din Uniunea Europeană. Ca urmare, opoziția a revenit la strategia, anterior eșuată, de a boicota alegerile parlamentare din decembrie 2020, câștigate de partidul de guvernământ, PSUV.
Eșecul medierii internaționale
În ultimii opt ani, au existat mai multe încercări regionale și internaționale de a găsi o soluție negociată la criza din Venezuela, care a afectat întreaga America Latină.
Prima inițiativă care poate fi evocată a fost creată în august 2017, în capitala peruană, sub denumirea „Grupul de la Lima”. Acesta era format din 16 țări din regiune (Argentina, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Mexic, Panama, Paraguay, Peru, la care s-au adăugat ulterior Guyana, Belize, Bolivia și Haiti), al căror scop era sprijinirea unei ieșiri pașnice din criza venezueleană. Grupul a cerut organizarea de alegeri libere, eliberarea prizonierilor politici și protecția drepturilor omului. Includerea lui Juan Guaidó în acest grup a dus la retragerea, între 2021 și 2022, a mai multor țări din acest forum și la dizolvarea acestuia.
O altă inițiativă multilaterală, „Grupul de contact internațional pentru Venezuela”, a fost formată în februarie 2019, la Montevideo, la inițiativa guvernelor din Mexic și Uruguay. Cele două guverne, împreună cu Bolivia, Costa Rica, Ecuador, Franța, Germania, Italia, Olanda, Panama, Portugalia, Spania, Suedia și Marea Britanie, nu au recunoscut legitimitatea lui Guaidó ca președinte al Venezuelei și au cerut, în schimb, demararea unui proces mai amplu de negocieri între regim și opoziție.
De asemenea, urmând modelul propus anterior în cazul cubanez de alte administrații republicane, SUA, sub Donald Trump, au creat în martie 2020 „The Democratic Transition Framework for Venezuela”, care prevedea retragerea simultană a lui Maduro și a lui Guaidó. Scopul acestui plan al Departamentului de Stat al SUA era restaurarea democrației prin participarea tuturor părților, prin încetarea represiunii politice, eliberarea prizonierilor politici și retragerea tuturor forțelor străine de pe teritoriul Venezuelei. În primă instanță, se dorea restaurarea Adunării Legislative și alegerea unui nou Consiliu Electoral Național, precum și a unui nou Tribunal Suprem de Justiție. Pe lângă acestea, planul SUA propunea și desemnarea unui Consiliu de Stat de către Adunarea Legislativă, care să joace rolul unui guvern de tranziție. Dacă aceste condiții ar fi fost îndeplinite, SUA plănuiau suspendarea sancțiunilor asupra autorităților din Venezuela. Administrația Joe Biden (2021-2025) a abandonat acest plan, mizând pe ideea că slăbirea sancțiunilor și dialogul cu regimul Maduro vor conduce la reforme. Drept răspuns, Maduro a profitat de această deschidere pentru a reprima opoziția și a respecta doar parțial acordurile semnate cu aceasta.
Cele mai importante negocieri între regimul Maduro și opoziția din Venezuela, reunită în Plataforma Unitaria de Venezuela, au avut loc între 2021 și 2024, cu medierea Norvegiei. În 2021 și 2022, reprezentanții celor două părți s-au întâlnit în Mexico City, în 2023, în Barbados, iar în 2024, la Caracas. După memorandumul semnat în 2021, au urmat un Acord social, în 2022, și Acordul din Barbados, în 2023, acesta din urmă stabilind condițiile organizării alegerilor din 2024, astfel încât acestea să respecte standardele internaționale.
Întrucât regimul Maduro i-a interzis Mariei Corina Machado, candidata opoziției, să se prezinte la alegerile din iunie 2024, aceasta l-a sprijinit pe diplomatul relativ necunoscut Edmundo Gonzalez drept candidat al Platformei Unite din Venezuela. Conform numărătorii efectuate de opoziție, Gonzalez a câștigat alegerile prezidențiale cu 67% din voturi, în timp ce Maduro a obținut doar 30%. Regimul de la Caracas a declarat însă că președintele Nicolás Maduro a fost reales cu 51% din voturi, iar opoziția ar fi obținut 43%. Rezultatul alegerilor din 2024, așa cum a fost transmis de Caracas, nu a fost recunoscut nici de opoziție, nici de majoritatea statelor lumii. Protestele care au urmat s-au terminat cu 2 000 de arestări și 30 de morți. După alegeri, Maria Corina Machado a intrat în clandestinitate timp de un an, până când a fost scoasă din țară pentru a primi Premiul Nobel pentru Pace. Gonzalez, refugiat în ambasada Spaniei de la Caracas, a reușit ulterior să plece în exil în această țară.
În fine, în decembrie 2025, așa cum a relatat recent cardinalul Pietro Parolin, fost reprezentant al Vaticanului la Caracas, Sfântul Scaun a încercat să medieze plecarea lui Maduro în exil în Rusia, însă inițiativa a venit prea târziu în raport cu operațiunea de extragere deja planificată de SUA.
Situația actuală la Caracas: consolidarea regimului lui Delcy Rodriguez
După arestarea lui Maduro de către forțele SUA, Delcy Rodriguez, vicepreședinta Venezuelei, a preluat puterea la Caracas, depunând jurământul în fața Tribunalului Suprem de Justiție. Avocată, profesoară de drept la Universitatea Centrală a Venezuelei din Caracas, ea a deținut funcții importante încă din perioada lui Chavez, devenind ulterior una dintre figurile centrale ale guvernării Maduro. Fratele ei, Jorge Rodriguez, este actualul președinte al Congresului madurist, după ce a ocupat anterior și funcția de vicepreședinte. Frații Rodriguez provin dintr-o importantă familie de stânga, activă politic de mai multe decenii. După mandatul de ministră de externe (2014-2017), Rodriguez a fost numită, în 2017, președintă a Adunării Constituante, iar din 2018 a devenit vicepreședintă. Din 2020, Rodriguez a deținut și portofoliul economiei, preluând funcția de ministră a petrolului în august 2024. În calitate de vicepreședintă, ea controla și SEBIN, temuta poliție secretă chavisto-maduristă. Rodriguez a fost sancționată nu numai de SUA, ci și de UE și Canada, pentru abuzuri împotriva drepturilor omului.
În prezent, obiectivul chavismului/madurismului este de a-și negocia păstrarea unei părți a puterii, precum și amnistia pentru crimele comise. Astfel, regimul Rodriguez a început eliberarea prizonierilor politici – până în prezent, 139 de persoane între 8 și 17 ianuarie 2026, conform organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului. De asemenea, noua președintă l-a primit pe 15 ianuarie, la Caracas, pe directorul CIA, John Ratcliffe, care a fost decorat de reprezentanți ai armatei venezuelene. Întrebarea la care încă nu avem răspuns este dacă Rodriguez pregătește tranziția la democrație sau dacă, dimpotrivă, oferă administrației Trump garanția că exploatarea petrolului din Venezuela poate începe rapid, indiferent de natura regimului politic.
Opoziția democratică la regimul Maduro
Alternativa la actuala putere de la Caracas este reprezentată, în principal, de opoziția democratică reunită în Platforma Unită din Venezuela, condusă de Maria Corina Machado și Edmundo Gonzalez. Maria Corina Machado este laureata Premiului Nobel pentru Pace din 2025. După cum se știe, pe 15 ianuarie 2026, aceasta i-a înmânat medalia primită președintelui american Donald Trump, într-un gest de supunere și de căutare a bunăvoinței acestuia. După întâlnirea cu Trump, Machado a declarat unor susținători adunați în fața Casei Albe, la Washington, că acesta îi susține pe venezueleni.
Maria Corina Machado, de profesie inginer, este o activistă civică, fondatoarea mișcării civice Sumaté (Alătură-te), în 2002, devenită ulterior politiciană, precum și fondatoarea, în 2012, a Partidului Vente Venezuela (Hai, Venezuela!), de orientare liberală. După ce a fost aleasă deputată în Parlamentul din Venezuela, în 2010, a fost exclusă din forul legislativ de președinta acestuia, Diosdado Cabello, în 2014, sub acuzația de „trădare a patriei”. În 2023, Machado a fost desemnată candidata opoziției la alegerile prezidențiale programate pentru 2024, însă a fost împiedicată să se prezinte la alegeri.
În concluzie, tranziția politică de la Caracas, declanșată prin înlăturarea de la putere a lui Nicolás Maduro, nu se conturează în mod clar ca o tranziție către democrație. Doar următoarele luni vor arăta dacă Venezuela se îndreaptă către o ieșire democratică.
