Bărbatul care stă întins pe canapeaua din cabinetul meu este supărat pe el însuși. Sunt patru ani de când ne întâlnim de două ori pe săptămână, dar abia acum a reușit să-și depășească anxietatea pentru care a cerut terapie. În această etapă a parcursului său, a dobândit suficient spațiu intern încât să poată intra în contact și cu altceva decât cu spaimele care l-au ținut captiv, zeci de ani, în scenariile catastrofale care i-au limitat viața. Mai bine de 30 de ani a trăit centrat pe sine, prins într-o frică permanentă care îl obliga să fie hipervigilent. Iar acum, când frica nu-i mai ocupa întreaga atenție, a găsit disponibilitatea de a schimba relația cu fiul său, ajuns adolescent. Doar că simțea că e prea târziu.
Dar cum reușise să-și gestioneze atâta vreme anxietatea? În primul rând, crezând că are o pasiune pentru mersul la sală, despre care avea să descopere că nu era decât modul în care își manifesta nevoia de a descărca tensiunea produsă de anxietate, profitând de plăcerea corporală resimțită de fiecare dată după efortul fizic intens. Când nu mergea la sală, mergea la bazinul de înot. Iar când nu mergea la bazin, îi rămânea timp pentru ciclism. Anxietatea care-i tensiona corpul nu se lăsa gândită, elaborată, mentalizată; nu putea fi ținută înăuntru, ci își cerea dreptul de a fi descărcată direct în act, nemediat. Orarul zilnic îi era plin până la refuz. În timpul dintre job și sală/înot/ciclism se ocupa cu treburile casei sau se întâlnea cu câte un prieten, iar seara, invariabil, vedea un film sau asculta un podcast, până adormea. Pur și simplu, nu își putea îngădui niciun răgaz, nicio clipă în care să stea cu gândurile sale, pentru că „a nu face nimic era de nesuportat”. Ca și cum liniștea ar fi fost un pericol care venea din corp. Statul cu sine era angoasant și, de aceea, fiecare clipă de veghe trebuia umplută cu acțiune. Epuizat de atâta efort, seara adormea de cum punea capul pe pernă. Nici tratamentul psihiatric nu îl mai ajuta, deși îl lua de 20 de ani. Sau poate tocmai din această cauză.
De ceva vreme începuseră să apară problemele cu fiul său de 15 ani, care, odată ajuns licean, îi devenise un străin: era obraznic, provocator și arogant, avea numai note proaste, iar nenumăratele pedepse pe care i le aplicase nu avuseseră niciun efect; din contră, le înrăutățiseră relația. Tatăl stătea trist pe canapea, realizând că ajunsese exact ca propriul tată. Abia acum își dădea seama că atâția ani trăise orbește, fără să observe că repeta la indigo comportamentul tatălui său, comportament pe care îl urâse, deși își iubea tatăl atunci când nu se temea de el. Constatarea îl stupefia. Iar eu mă bucuram că, în sfârșit, am ajuns aici, căci „aici” era singura șansă ca lucrurile să se schimbe radical.
Îi oferise fiului, în acord cu soția, tot ceea ce acesta își dorise, cu speranța că efortul material va fi de la sine remarcat și răsplătit pe măsură, adică „să fie cuminte și să ia note mari la școală”. La fiecare vârstă, cererile copilului fuseseră îndeplinite. Iar acum, când părinții aveau motive întemeiate să-l refuze, s-au lovit de oprobriul, nervozitatea și, în cele din urmă, de furia fiului lor, fără să-și dea seama că ei înșiși construiseră în copil modelul satisfacerii imediate a dorințelor, niciodată refuzate. Adeseori, când era supărat pe băiat, tatăl rostea cu voce tare, cu autoironie, titlul uneia dintre cărțile mele, pe care o citise între timp: Nu copilul e de vină. Îl repeta ca pe o mantră, de parcă ar fi trebuit să-l știe dintotdeauna și să nu-l mai uite, măcar de aici înainte.
Doar că nu știuse.
Nu știuse că a-ți iubi necondiționat copilul nu înseamnă a-i împlini toate cererile. Nu știuse că fiul petrecea pe device-uri, de ani de zile, de cinci ori mai mult timp decât cel pe care i-l setase, în încercarea de a ține lucrurile sub control. Nu știuse că începuse să fumeze. Nu știuse că notele lui ajunseseră la 3, 4 și 5, după ce intrase la liceu cu o medie de peste 9. Nu știuse nimic, până în ziua în care diriginta i-a telefonat și l-a invitat la școală. Abia atunci fortăreața în care trăise s-a surpat; abia atunci a întâlnit „străinul” care se aflase, de la naștere, chiar sub ochii lui. Și abia acum realiza că nu copilul e de vină. Anxietatea îi ocupase cea mai mare parte din viață. Îl însoțise fidel încă din copilărie. Nu mai rămăsese loc pentru altceva, nici pentru soție, nici pentru copil. Iar acum, copilul era un adolescent revoltat, iar soția se afla la câteva mile distanță emoțională.
Empatică față de tristețea lui, îl priveam, însoțindu-l afectiv și gândindu-mă că în aceeași situație se află cei mai mulți dintre părinții care apelează la mine. Cu toții vrem să ne vedem copilul bucuros și credem că cea mai simplă cale de a-i oferi bucurie este să-i împlinim cererile, traduse în obiectele pe care și le dorește. Iar cele mai dorite sunt device-urile. Odată ce obține unul, urmează șirul interminabil al celorlalte dorințe. Este firesc și sănătos ca un copil să-și dorească, dar nu e sănătos ca noi să transformăm fiecare dorință în realitate. Fără a-l frustra într-o măsură optimă – concept formulat de psihanalistul britanic Donald W. Winnicott –, fără a impune limite, niciun copil nu poate deveni un adult responsabil de propria viață și de lumea în care noiam decis să-l aducem.
Scenă din afara încăperii
Nu poți spune adevăruri fără să lezezi. Nu poți ambala evidențe în cuvinte neutre atunci când ele privesc felul în care contribuim la problemele copilului nostru. Oricât de neutru ar fi rostite, oricât de grijuliu ar fi ambalate, astfel de adevăruri sunt resimțite ca acuzații, deși nu acesta este scopul lor. Nu toți suportăm așa ceva. Nu toți suntem dispuși să aflăm lucruri pe care nu le știam despre noi, tocmai pentru că ele există și funcționează, de cele mai multe ori, în mod inconștient. Iar cel mai greu de acceptat este faptul că „nu suntem stăpâni în casa ființei”. Durerea provocată de asemenea adevăruri, care contrazic imaginea noastră de sine, a fost numită „rană narcisică”. Este una dintre cele mai adânci dureri psihice, adesea mai greu de suportat decât o durere fizică, ca un cuțit înfipt în suflet și în carne deopotrivă.
De aceea, de fiecare dată când încerc, cu grijă, să arăt părintelui parcursul prin care copilul său a ajuns să devină suma problemelor din prezent, mă simt vinovată pentru suferința pe care o provoc. Iar părintele se simte, desigur, rănit, chiar dacă el este cel care mi-a povestit istoria de viață ce conduce la o concluzie greu de suportat și imposibil de negat. Nu am însă încotro; adevărul trece prin suferință și doar acceptat face posibilă reparația. Ceea ce nu înseamnă, nicidecum, că dețin vreun adevăr suprem. Nu fac decât să arăt ceea ce devine vizibil dacă admitem că, atunci când o stâncă imersată în ocean se erodează, apa este cea care lucrează, pe nevăzute, în timp. Pentru că există lucruri care, chiar dacă sunt negate, rămân ceea ce sunt.
De ce un preambul atât de lung? Pentru că doar astfel pot ajunge la ceea ce, de ani buni, consider a fi problema majoră a societății în care trăim. Există o lege nescrisă a existenței, potrivit căreia orice progres vine la pachet cu o formă de regres. Altfel spus, orice bine își conține răul, așa cum orice rău ascunde un potențial de bine. Progresul economic și cel tehnologic nu reprezintă doar suma bineficiilor pe care le produce, ci și totalitatea consecințelor negative care decurg din acest tip de progres. Creșterea economică a dus la salarii mai mari. Salariile mai mari au permis un consum mai ridicat, adică satisfacerea dorințelor pe care cu toții le avem și care devin posibile atunci când veniturile depășesc necesitățile traiului zilnic. Acest lucru ne-a făcut viața mai confortabilă și mai plăcută. Ne-a permis să ne îndeplinim dorințele, așa cum le îndeplinim și pe cele ale copiilor noștri, pentru simplul fapt că dispunem de un excedent bugetar. Dacă există o diferență în natura acestor dorințe, aceasta constă în distincția dintre necesar și nenecesar. Copilul nu își dorește lucruri necesare – acestea îi sunt deja asigurate – ci obiecte ale plăcerii. Adultul, în schimb, are capacitatea de a discerne între ceea ce îi este necesar și ceea ce nu îi este. Dar o exercită întotdeauna?
Ironia este că, dacă suntem suficient de onești, vom descoperi că multe dintre lucrurile pe care le cumpărăm nu sunt necesare, ci tot obiecte ale plăcerii. Iar dacă ne-ar trece prin cap să notăm, lună de lună, cheltuielile făcute și, la final, să eliminăm din listă ceea ce nu era necesar, am putea avea trista surpriză de a afla ce sume considerabile aruncăm la gunoi. Dar nu oricine este dispus să facă un asemenea efort, pentru că nu oricine este dispus să se confrunte cu unul dintre cruntele adevăruri mici și invizibile ale propriei vieții.
Așadar, de ce să dăm vina pe copil, când nu el ne constrânge să-i îndeplinim dorințele, ci noi suntem cei care alegem să o facem, pentru ca apoi să-i reproșăm că i-am făcut și i-am dres, iar lui nu îi pasă? El nu are la dispoziție niciun instrument prin care să ne constrângă, în afara dragostei noastre pentru el. Și totuși îl învinovățim atunci când credem că împlinirea dorințelor lui ar trebui să vină, în mod obligatoriu, la pachet cu împlinirea așteptărilor noastre. Un contract în alb, pe care copilul nostru nu l-a semnat niciodată.
Salt în concretul cotidian
Lumea de astăzi este una a singurătății, camuflată sub luminile amăgitoare ale vieții de zi cu zi, iar cea de mâine va fi, probabil, cu atât mai mult, la fel. Omul nu mai are timp să-și simtă singurătatea fundamentală, fiind permanent ocupat cu fuga de sine. Și, așa cum fugim noi, părinții, așa fuge și copilul nostru, urmând modelul pe care i-l oferim.
Este indecent să-i cerem să citească, dacă noi nu i-am citit și nici nu ne-a văzut citind. Este indecent să-i cerem să nu stea „pe ecrane” când ne vede, zi de zi, făcând același lucru. Și este indecent să-i cerem să învețe – adică să muncească după orele de școală – atunci când știe cî noi suntem plecați la shopping sau la cafea cu prietenii. Nu avem nicio îndreptățire să-i cerem să nu-și mai cheltuiască „pe tâmpenii” banii primiți cadou, când noi venim acasă cu sacoșa plină de lucruri inutile.
Ce se întâmplă cu noi? Ce se întâmplă cu discernământul nostru? Cum putem avea pretenția ca doar vorbele, și nu faptele, să producă educație? Mai gândim? Dar am gândit vreodată? Și ce înseamnă, de fapt, gândirea? Este gândirea la îndemâna oricui?
Pe oricine ai întreba dacă crede că gândește cu mintea lui, vei primi, aproape invariabil, un răspuns afirmativ. Nimeni nu ezită; toată lumea este convinsă că gândește. Ceea numim gândire se dovedește a fi, la o analiză mai atentă, o simplă reproducere a unor algoritmi, a unor matrice funcționale în interiorul cărora am fost formați. Cel mai adesea emitem clișee, fără să știm că sunt clișee și nu rezultatul propriei noastre gândiri.
Privită dintr-o perspectivă psihanalitică, această certitudine a gândirii apare ca un mecanism de apărare. Convingerea că gândim cu mintea noastră nu este decât o formă de narcisism elementar al Eului – o iluzie necesară pentru menținerea unui sentiment minim de coerență internă, fără de care ne-am prăbuși. A admite că nu gândim cu adevărat ar însemna să recunoaștem că Eul nu este suveran, că nu noi ne conducem viața, ci că ea ne este condusă. Că, în spatele frazelor pe care le rostim, se află pulsiuni, frici, dorințe reprimate, automatisme interiorizate, traume și dependențe, și nu o reflecție autentică. Gândirea, în sens tare, ar presupune suspendarea acestor mecanisme, o ieșire din repetiție, lucru rar și, din punct de vedere psihic, primejdios.
Existențial, problema devine și mai gravă. A nu gândi înseamnă a trăi într-o inautenticitate radicală. Cel care emite clișee nu este doar un om care vorbește prost, ci și unul care există prost, care trăiește într-o lume deja interpretată și acceptată ca atare, fără a o trece prin filtrul propriei conștiințe. În termenii lui Heidegger, el se dizolvă în das Man, în „se spune”, „se crede”, „se face”. În universal. În acest teribil „se”, care anonimizează și nivelează. Un astfel de om nu mai este un Sine, ci o simplă funcție.
Gândirea autentică nu este nici confortabilă, nici spontană. Ea nu e de la sine înțeleasă, pentru că nu este înnăscută, ci se construiește în ani, cu efort. A gândi cu adevărat înseamnă a te confrunta cu lipsa de sens, cu propriile contradicții, cu golul din spatele prejudecăților. De aceea, majoritatea preferă algoritmul: este mai facil să repeți decât să cauți, mai simplu să confirmi decât să pui sub semnul întrebării. Astfel, clișeul devine o formă de economie a existenței, o comoditate care ne scutește de risc, o formă de inautenticitate, în măsură în care nu pe noi ne exprimă, ci pe alții, preluați nediscriminatoriu în interiorul nostru.
Libertatea presupune, cu necesitate, gândirea. Iar a gândi cu adevărat înseamnă a-ți asuma libertatea, care nu este un dar, ci o povară. Numai că oamenii nu caută libertatea, ci siguranța, pentru care sunt dispuși să plătească aproape orice preț.
Device-urile ca mediu
Smartphone-ul, tableta, laptopul, computerul nu mai sunt simple instrumente, ci au devenit mediul în care crește și se formează copilul. Un mediu asemănător aerului pe care îl respirăm. În cazul generațiilor crescute în prezența permanentă a device-urilor, deformarea minții precede formarea ei. Mintea nu mai apucă să crească, și, cu atât mai puțin, să devină un spațiu al întrebării, al tăcerii, al tensiunii interne. Este colonizată.
Procesul de structurare psihică, ce ia naștere în relația mamă-bebeluș încă de la începutul vieții, este bruiat de introducerea device-ului în universul copilului. În acea minte fragilă, aflată în formare, device-ul produce o ruptură. Din perspectivă psihanalitică, copilul are nevoie de lipsă, de frustrare, de așteptare pentru ca dorința – ceea ce împinge viața mai departe – să prindă contur. Ecranul anulează lipsa și, odată cu ea, dorința. O satisface imediat, fără rest. O saturează cu plăcere. Dorința îndeplinită instantaneu nu mai construiește gândirea, ci reflexul. Mintea nu mai învață să simbolizeze, ci să reacționeze, iar în locul elaborării psihice apare stimularea continuă, epuizantă.
Nici imaginația nu ne este dată la nașter; ea se construiește. Iar fluxul de imagini care bombardează mintea de pe ecran nu lasă loc acestei construcții. Astfel, mintea copilului nu mai produce sens, ci doar îl consumă, de vreme ce sensul este deja livrat.
Trăim într-o lume de „disconfort în cultură” (S. Freud), o lume a unei stări difuze de rău și de dez-legare socială, favorabilă non-gândirii. Iar a nu învăța să gândești duce, inevitabil, la dezumanizare. Asistăm la nașterea unui „om nou”: fără interioritate, lipsit de răbdare ontologică, incapabil să suporte golul și să construiască gândul. Pentru el, tăcerea care face posibilă reflecția devine disconfort. Dacă gândirea autentică presupune întâlnirea cu sinele prin intermediul celuilalt, omul modelat de device-uri este construit pentru a o evita. El nu mai are nevoie să afle „de ce”, ci vrea să știe doar „ce urmează”. Nu mai caută sensul, ci semnalul.
„Omul nou” trăiește într-un prezent perpetuu, fragmentat și lipsit de profunzime. Această transformare nu este întâmplătoare și nici neutră. Tehnologia nu mai este doar un instrument, ci devine matrice de formare a conștiinței: o conștiință plată, care nu interoghează sinele și lumea, ci rămâne fixată într-o exterioritate lipsită de profunzime. Copilul crescut „pe ecrane” nu va mai trebui nici umanizat, nici „dezumanizat” – proiect al totalitarismelor –, pentru că el va fi deja adaptat unei lumi în care umanitatea riscă să devină un handicap.
Ceea ce ne face oameni – a sta cu sine, a gândi, a suporta ambiguitatea și ambivalența – va deveni inutil, dacă nu chiar disfuncțional. Ceea neliniștește nu este că unii vor deveni astfel, ci că tot mai mulți vor ajunge să semene. Omul algoritmic nu va mai fi excepția, ci norma. Diferențele se vor estompa nu printr-o egalitate reală, ci prin uniformizarea reacțiilor, a limbajului și a dorințelor, prin intermediul unei tehnologii adictive, furnizoare nesfărșită de plăcere. Viitorul nu va mai aparține unei pluralități de conștiințe unice, ci unei mase de subiecți perfect funcționali și profund goi, o nouă formă de tribalism. Astfel, „omul nou” nu este rezultatul unei revoluții morale sau politice, ci al unei revoluții a minții, al erodării potențialului ei. Un om care nu va mai ști să gândească, nu pentru că i s-a interzis, ci pentru că nu a fost niciodată lăsat să învețe.
Ideea că problema aparține exclusiv copiilor este una dintre cele mai comode minciuni. Copiii nu fac decât să imite. Părinții se refugiază în plăcerea rapid obținută de pe ecrane, în timp ce le perorează copiilor renunțarea la ele. Le cer concentrare, în timp ce ei trăiesc în fragmentare. Le cer prezență, dar ei sunt absenți. Le cer gândire, însă ei înșiși nu mai știu să gândească. Autoritatea adultului nu mai este simbolică, ci doar verbală, impusă eventual prin forță și inducerea fricii, o autoritate fără consistență.
Școala, care ar fi trebuit să fie mediul privilegiat al formării gândirii, nu face decât să antreneze clișeul, algoritmul, conformismul. În loc să-i învețe pe copiii să pună întrebări, îi antrenează să reproducă răspunsuri. În loc să cultive îndoiala, cultivă performanța măsurabilă. Gândirea critică este invocată retoric, dar evitată practic, pentru că deranjează și complică. Astfel, elevul ideal devine cel care funcționează impecabil în sistem, nu cel care îl interoghează.
În acest context, inteligența artificială apare nu ca instrument auxiliar, ci ca substitut al gândirii: gândește în locul nostru, formulează în locul nostru, articulează în locul nostru. Ajunge să trăiască în locul nostru. Noi nu mai facem decât să preluăm constructele pe care le generează și să le difuzăm ca fiind ale noastre. Limbajul devine inteligență generată în altă parte și însușită drept personală. Un furt de gândire.
Subiectul pare mai deștept, mai articulat, mai sigur pe sine – lucru atât de vizibil pe rețelele de socializare –, dar dincolo de aparență nu se află decât un sine fals. Nu omul, ci simulacrul lui. Masca. Ceea ce rămâne în interioritate este, așadar, golul, mascat de eficiență, fluență, viteză, grabă și neliniște. Omul contemporan riscă să devină o simplă interfață: un mediu de transmisie pentru o inteligență care nu îi aparține. Sub fraze bine construite și opinii impecabil articulate nu se mai află o experiență trăită, ci un colaj născut din preaplinul artificialului. Nu mai există conflict interior, tensiune, luptă cu sensul, ci doar livrare de cuvinte generate.
Astfel, nu doar copilul este privat de șansa de a-și forma gândirea, ci și adultul renunță voluntar la ea. Diferența dintre generații se estompează: toți devin la fel de dependenți, la fel de distrați, la fel de ușor de umplut cu sensuri prefabricate. Omul nou, simplu recipient, nu mai este dezumanizat prin violență sau constrângere, ci prin confort. Prin plăcere. Prin delegare. Prin suspendarea gândirii. Iar tragedia finală este că nu vom mai ști că suntem goi pe dinăuntru. Masca va fi atât de bine lipită de chip, încât se va confunda cu fața. Gândirea va părea prezentă peste tot, în timp ce va lipsi tocmai acolo unde ar trebui să fie: în interiorul nostru.
La ce ar mai avea nevoie omul nou să mai creadă în ceva, de vreme ce are feed-ul deschis și asta îi este suficient? Pentru el, „cogito ergo sum” devine „circul informația, deci par a exista”. Într-o astfel de lume, răul nu mai poate fi spectaculos, ci continuu, și tocmai de aceea nu mai este resimțit drept rău. Lumea nu mai e locuită, ci scroll-ată. Harta devine mai reală decât teritoriul, iar oamenii trăiesc confortabil pe ea, scufundați în principiul plăcerii pentru care a fost atât de hulit Freud. Iar dacă Dumnezeu este mort, asta nu înseamnă că sacrul a dispărut, ci s-a mutat în ecran. Nu mai este nevoie de dictaturi pentru a controla oamenii prin frică și nici de interdicții asupra gândirii. Este suficient să fie oferite destule plăceri pentru ca oamenii să nu mai aibă timp să gândească.
Final?
Poate că adevărata dramă nu este că omenirea a ales o direcție greșită, ci că direcția pare fără întoarcere. Odată infiltrată în țesutul vieții, tehnologia nu mai poate fi extrasă fără a afecta omul cu care, curând, va ajunge să fie pe deplin intricată. Uneori, ireparabilul nu vine sub forma unei catastrofe cu chip apocaliptic, ci sub forma unei adaptări tăcute, fără nimic spectaculos, ale cărei pierderi nu sunt percepute, dar se acumulează în timp. Omul care nu a învățat să gândească nu va simți lipsa gândirii, așa cum cel care nu a cunoscut splendoarea interiorității nu va suferi după ea. Ne-am înșelat crezând că marile transformări sosesc mereu prin rupturi violente. De data aceasta, transformarea s-a strecurat în viețile noastre în liniște, însoțită doar de promisiunea confortului și a eficienței. Nu a fost necesară nicio luptă, niciun război. Omul a fost convins, nu învins, convins să renunțe la sine în numele confortului și al simplificării. Oferindu-i-se o plăcere infinit reînnoibilă, i se ia totul. Mai ales viitorul.
A trecut vremea învinovățirii. Părinți, școală, tehnologie, toate sunt expresii ale aceluiași proces care ne înghite. Cu fenomenele nu te lupți; le observi și încerci să le înțelegi. Lumea noastră nu mai este modelată de idealuri, ci de slăbiciuni stimulate și exploatate. Dacă decăderea unei civilizații înseamnă transformarea ei tăcută în ceva mai puțin decât a fost, atunci aici ne aflăm. Ceea ce omenirea pierde nu e lesne vizibil, pentru că nu va lăsa în urmă ruine, ci o adaptare primară din care spiritul critic dispare prin nefolosire, nu prin interdicție.
Ce ironie mai mare decât să traversezi decenii de reprimare comunistă a spiritului critic și să te trezești, apoi, într-o epocă ce oferă iluzia libertății pentru a transforma omul într-un subiect ușor de manipulat, prin exploatarea propriilor slăbiciuni? Ce ne mai rămâne de făcut este să numim ceea ce vedem. Istoria nu poate fi corectată; ci doar consemnată. Altădată existau martorii tăcuți ai comunismului, trăind în interiorul lui. Dar astăzi putem fi vocali, sub o altă formă de constrângere, una care nu seamănă cu niciuna dintre cele cunoscute și care ne-a colonizat deja. Nu prin interdicție, ci prin seducție.
Poate că omul, așa cum îl știm din cultura clasică europeană, trebuie reinventat sub auspiciile valorilor perene. Dar cum poate fi trezită amintirea a ceea ce am avut și am pierdut, de vreme ce ne-am obișnuit atât de bine cu pierderea? Și totuși, finalul nu este scris. Specia umană are o capacitate uriașă de regenerare. Întrebarea nu este dacă această regenerare se poate produce, ci dacă vom alege să o cultivăm.
