Vă vorbește un exemplar dintr-o specie pe cale de dispariție, un fel de pasăre Dodo, dacă vreți. În toate topurile meseriilor amenințate de tăvălugul inteligenței artificiale, traducătorii de toate felurile, inclusiv cei literari, conduc detașat. Trecute-s vremurile când râdeam cu inima ușoară de Google Translate, care ne servea perle după perle: când îl căutam pe „Hades, god of the underworld”, Google ni-l propunea pe „Hades, zeul lumii interlope”; când căutam expresia „to try your hand”, traducătorul automat ne îndemna „să încercăm cu mâna”. Noi, traducătorii umani, zâmbeam împăcați că mașina e tot mașină, așa că, oricât ai unge-o și orice i-ai servi drept combustibil, tot o să scârțâie și o să zdrăngănească.
În câțiva ani însă, instrumentele de traducere automată – prefer acest termen celui de „inteligență”, cel puțin în cazul traducerii – au făcut salturi considerabile. „Foarte bine!”, am putea spune pe negânditelea, doar nu vrem să părem mai retrograzi decât părem oricum, ocupându-ne de literatură în loc să ne facem bocceluța spațială și să colonizăm Marte. Numai că nu ne putem încolona disciplinat și porni pe urmele păsării Dodo fără să ne punem măcar câteva întrebări.
Mai întâi, una etică: cum au fost și sunt antrenate aceste instrumente de traducere? Cu alte cuvinte, cu ce este hrănită mașina? Nu cumva și cu nutreț – sau „conținut”, cum se numește acum – care este protejat de copyright? Adică texte scrise și gândite de alții, asupra cărora creatorii noilor tehnologii nu dețin drepturi, dar pe care le folosesc cu o nonșalanță demnă de brusc dezinhibata Românie a anilor nouăzeci, când drepturile de proprietate intelectuală erau necunoscute și toată lumea publica și difuza frenetic cam orice. În Statele Unite, autori prestigioși ca Jonathan Franzen sau Michael Chabon au dat în judecată OpenAI exact din acest motiv, iar mii de scriitori și creatori din toată lumea, inclusiv asociațiile de traducători, cer public mai multă transparență și reglementare.
Apoi, una practică: admițând doar de dragul discuției că aceste instrumente vor deveni atât de rafinate încât să traducă o carte întreagă, de sute de pagini, în câteva secunde, la fel de bine ca un traducător bun, care însă ar sta și ar transpira câteva luni pentru un rezultat comparabil, ce vom face cu avalanșa de cărți la minut? Cine o să le redacteze și corecteze – în condițiile în care formarea unui redactor competent e un proces la fel de laborios ca formarea unui traducător? Foștii traducători? Sunt meserii diferite, cu competențe diferite, deși înrudite. Cine o să le cumpere?
Ca să vorbesc doar de oile noastre, piața de carte din România nu pare capabilă să absoarbă o asemenea producție fast literature din simplul motiv că de-abia mai pâlpâie, iar în lipsa unei viziuni politice care să recunoască rolul de pilon esențial al culturii și al educației într-o societate care se vrea luminată sau măcar viabilă, mă tem că se va stinge de tot. Unde mai pui că ar fi timpul să învățăm și din greșeli: dacă ne-am lămurit că fast food și fast fashion și cam tot ce-i fast și turbo în societate ne poartă drept cu capul în zid, atunci poate că e cazul măcar să apăsăm pe frână din când în când, dacă nu – ce idee revoluționară! – să mai mergem și pe jos.
Așa cum producției fast food i se opune slow food, așa cum producției de masă i se opune artizanatul, pledez oricând pentru slow translation, pentru un artizanat al traducerii literare care să respecte cartea și ritmul ei. De fapt, ideal ar fi să traducem mai încet, nu mai repede – graba fiind unul dintre sabotorii principali ai traducerilor –, oricâtă tehnologie am folosi, sau tocmai pentru că ne putem baza și pe tehnologie. Să redactăm și să corectăm cărți mai încet. Să gândim o copertă mai încet. Să citim mai încet. Dar asta ar însemna ca piața de carte și profesioniștii ei să primească un sprijin consistent din partea statului, astfel încât procesul editorial să nu mai fie supus presiunilor de tot felul și să putem asigura un nivel de calitate care să încurajeze formarea și ascuțirea discernământului în rândurile cititorimii. Și nu e deloc imposibil sau utopic, așa cum ne-am obișnuit să credem. E suficient să ne uităm spre țări ca Irlanda sau Franța, care au înțeles de mult că limba și literatura sunt parte din patrimoniul cultural viu și esențial.
Apoi – și aici ajungem la argumentele mele preferate –, câtă încredere putem avea într-o traducere făcută integral cu astfel de instrumente? Unii spun deja că instrumentele automate sunt mai precise decât unii traducători. Bine, bine, dar ce fel de șubler e ăla care măsoară precizia în literatură? Nu de alta, dar îmi doresc și eu unul, ca să nu mai bâjbâi, așa cum fac de douăzeci de ani de când traduc, printr-o ceață groasă, printre smârcuri locuite de creaturi cu multe capete și colți tăioși.
Traducerea literară, cel puțin în măsura în care am reușit să înțeleg ceva din acest domeniu, după câteva zeci de cărți traduse, nu are prea mult de-a face nici cu precizia, nici cu corectitudinea, ci mai degrabă cu ambiguitatea și, da, cu bâjbâiala. Cu căutarea. Cu interpretarea. Nu degeaba cartea lui Umberto Eco despre traducere se numește A spune cam același lucru. Acel „cam” modest mă unge pe suflet – e definiția traducerii cu care operez și eu zi de zi.
Așadar, traducătorul literar nu e o pâlnie prin care se revarsă niște cuvinte dintr-o limbă în alta, deși poate că din afară așa se vede. E mai degrabă un mijlocitor – transportă înțelesuri dintr-o limbă și dintr-o cultură în alta– și un reconstructor – regândește sintaxa, reconstruiește fraze și ritmuri, jocuri de cuvinte, cuvinte. Un exemplu dintr-o traducere recentă: o prințesă dintr-o poveste are un medalion cu o piatră magică, numită în textul original „porpentine”. Dacă ne uităm în dicționare, vom vedea că „porpentine” e o denumire veche pentru „porcupine”, adică „porc spinos”. Ei bine, cum ar fi ca o prințesă să poarte la gât un porc spinos? Parcă nu prea merge. Și atunci ce facem? Putem alege o soluție simplă: acceptăm că e un termen inventat, căci dacă facem o minimă documentare, nu vom găsi nicio piatră, magică sau nu, cu denumirea de „porpentine”, așa că o preluăm și noi ca atare și o românizăm în „porpentină”. Nimic „incorect” aici; de altfel, e și soluția propusă de un instrument de traducere automată ca DeepL Translate. Dar unde mai e porcul spinos? L-am pierdut în traducere, cum spunea titlul unui bine-cunoscut film în regia Sofiei Coppola (Lost in Translation). Putem oare să-l recuperăm? De ce nu? Dar pentru asta facem un mic ocol prin denumirea științifică a unor specii de porc spinos – Hystrix. În urechea mea de traducătoare, un hystrix sună a ceva ce poate fi atât magic, cât și suficient de prințesistic ca să se potrivească în context, contextul fiind cel care face și desface în traducerea literară. În plus, înseamnă „porc spinos”, la fel ca termenul pe care l-am avut de tradus. Așa că pe el l-am ales. E „corect”? Habar n-am, dar între litera textului și spiritul său, eu una înclin către spirit.
În concluzie, instrumente de traducere automată în traducerea literară? Da, dar nu oricum. Nu înlocuind omul, ci slujindu-l. Nu pentru sărăcirea limbii – nu pentru sărăcire în general –, ci pentru încurajarea nuanțelor. Nu ca mijloc de presiune, ci ca asistent. Nu ca o condamnare, ci ca o resursă. Și nu pentru extincție – aici ne despărțim, dragă Dodo –, ci pentru excelență.
