În fiecare divorț, există două povești vizibile și una invizibilă. Povestea invizibilă este a copilului, scrisă în nopțile nedormite, în privirile care evită contactul, în spațiul dintre două case, unde încap și dorul, și frica. Acolo, între tăceri grele și cuvinte tăioase, copilul învață cine trebuie să câștige și ce trebuie el să piardă pentru ca ceilalți să își păstreze poveștile.
Matei avea doar șapte ani când părinții lui au decis să se despartă. Își amintește, de parcă ar fi fost ieri, nopțile lungi și grele în care somnul îi era sfâșiat de vocile ridicate și de zgomotul obiectelor trântite în camera de alături. După ce tatăl a plecat din casă, liniștea nu a venit – în schimb, predările copilului la final de weekend erau însoțite de priviri înghețate, iar telefonul suna cu mesaje tensionate. Cel mai greu era atunci când părinții îl transformau într-un mesager: „Spune-i celei care îți este mamă că…”, „Adu-i aminte iresponsabilului de taică-tău că…”. Uneori, cuvintele pe care trebuia să le ducă erau tăioase, încărcate de reproș. Alteori, unul dintre părinți îl întorcea subtil împotriva celuilalt, insinuând că nu îi pasă suficient sau că nu își îndeplinește datoriile financiare ori de altă natură. Astăzi, Matei e adolescent și, privind înapoi, își dă seama că nu divorțul în sine l-a durut cel mai tare, ci felul în care părinții au ales să-l trăiască.
Își amintește cum, ani la rând, a fost curierul emoțiilor lor neprocesate – purtând mesaje care nu-i aparțineau, simțind în ochii fiecăruia așteptarea de a se poziționa de partea „corectă”. Învățase repede să filtreze cuvintele, să inventeze scuze, să ascundă părți din viața lui pentru a evita noi conflicte. Matei devenise adult înainte de vreme.
Copilul, sub foc încrucișat
În România, divorțul este încă trăit și perceput mai degrabă ca o bătălie pentru exercitarea autorității părintești, decât ca o reconfigurare matură a familiei în beneficiul copilului. Termenul de „coparentalitate” rămâne aproape absent din discursul public, acoperit de noțiunea juridică, dar adesea greșit înțeleasă, de custodie: cine „ia” copilul.
Deși legea garantează, de peste un deceniu, nu doar drepturi egale pentru ambii părinți asupra copilului, ci și dreptul copilului de a avea acces egal la ambii părinți după divorț, realitatea din sălile de judecată arată adesea altfel. În majoritatea cazurilor, copilul locuiește cu mama, perpetuând reflexul cultural că ea este părintele „de neînlocuit”, mai ales în primii ani de viață, iar tatăl devine un vizitator de weekend. Autoritatea comună, introdusă în 2011 tocmai pentru a susține implicarea echilibrată și cooperarea dintre părinți, a generat, paradoxal, numeroase conflicte. Nepregătirea societății pentru această schimbare a transformat un mecanism menit să protejeze copilul într-un câmp de luptă de uzură, în care copilul ajunge trofeul unei victorii dureroase.
Privind spre alte țări, contrastul este evident. În unele societăți vestice, coparentalitatea este normă după separare; în Suedia, de exemplu, aproape 42% dintre copiii din familii separate petrec timp egal cu ambii părinți. În România, procentul este sub 5%, semn al unei culturi parentale încă ancorate în tipare vechi, în care despărțirea părinților înseamnă o ruptură definitivă și o împărțire rigidă a teritoriilor. Astfel, în limbajul contextual al separării, copilul „rămâne la unul” și celălalt are doar vizite programate. Ideea de a rămâne parteneri parentali, adică două case, dar o singură echipă pentru copil, există, dar abia pâlpâie în conștiința publică, pierdută între articole de lege și prejudecăți adânc înrădăcinate.
Așadar, coparentalitatea este, înainte de toate, o alegere zilnică de a rămâne părinți activi și implicați acceptând-ne prezența, chiar dacă nu mai suntem parteneri de viață. Mulți adulți cred că odată ce instanța a stabilit exercitarea în comun a autorității părintești, misiunea lor e îndeplinită. În realitate, provocarea abia începe și este despre cum să găsești o cale de a comunica, de a lua decizii împreună și de a colabora pentru binele copilului, în ciuda istoriei emoționale care v-a despărțit.
Copilul prin lupa efectelor separării conflictuale
Atunci când divorțul se transformă într-un război al orgoliilor, copilul nu mai este protejat de iubirea celor mari, ci devine victima colaterală a unei lupte care nu îi aparține. Îl poți vedea cum se micșorează în prezența furiei, cum se retrage în spatele unei tăceri grele, încercând să nu încurce. Mediul familial tensionat și ostilitatea continuă dintre părinți sapă adânc în echilibrul lui emoțional. Există suficiente dovezi în literatura de specialitate care ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat. Stresul cronic, alimentat de certurile repetate, dereglează sistemul de răspuns la stres al copilului, iar acesta învață să trăiască în hipervigilență: mereu atent, mereu pregătit pentru următoarea furtună. Apar anxietatea, nopțile nedormite, frica de abandon.
Un copil prins la mijloc într-un conflict acut trăiește adesea drama imposibilă de a alege între mama și tata. Alegerea înseamnă trădare, iar loialitatea față de unul pare să-l rănească iremediabil pe celălalt. Cu timpul, aceste tensiuni se traduc în comportamente problematice, rezultate școlare slabe, o stimă de sine fragilă la copiii mai mici, iar la preadolescenți – dificultăți sociale, note scăzute și o nesiguranță emoțională care le nuanțează toate relațiile. În familiile în care părinții se atacă și se sabotează reciproc, copiii dezvoltă modele emoționale și comportamentale dezadaptative, de la sentimentul de vinovăție pentru destrămarea familiei, până la incapacitatea de a stabili limite sănătoase în propriile relații viitoare.
Coparentalitatea, ca model de interacțiune și comportament reciproc, nu este doar o noțiune rezervată familiilor divorțate, și ar fi de preferat să nu rămână un simplu artificiu juridic, bifat într-o hotărâre de instanță.
Ea există – discret sau asumat – în toate familiile în care doi părinți își împart, formal sau informal, sarcina de a crește un copil. În familiile intacte, funcționează uneori atât de natural, încât nici nu e numită. Este coordonarea zilnică, sprijinul reciproc, luarea deciziilor mari și mici la aceeași masă. În familiile separate, însă, coparentalitatea își schimbă geometria și devine un teren care trebuie negociat, reconstruit și păstrat cu grijă, pentru că relația de cuplu s-a transformat, dar rolul de părinte rămâne.
Specialiștii disting mai multe tipuri de coparentalitate, iar fiecare tip lasă o amprentă diferită în viața copilului. Coparentalitatea cooperantă, în care părinții comunică deschis și își aliniază deciziile, oferă copilului o bază de siguranță și un sentiment clar de apartenență la ambele lumi. Coparentalitatea paralelă, întâlnită mai ales după separări tensionate, presupune reguli și stiluri distincte în fiecare casă, cu contact minim între părinți – o formulă care poate reduce conflictul, dar și coerența educațională. În celălalt capăt al spectrului se află coparentalitatea conflictuală, unde fiecare interacțiune devine un câmp de bătălie, iar copilul, spectator și victimă, învață prea devreme lecțiile amărăciunii și loialității divizate.
Indiferent de tip, coparentalitatea funcționează printr-un mecanism simplu în teorie și complex în practică: comunicarea care ține cont de copil. Principiile de bază sunt aceleași, fie că părinții locuiesc împreună sau separat. Implică claritate în transmiterea mesajelor, respect față de celălalt, evitarea tonului acuzator și a sarcasmului, păstrarea discuțiilor în sfera parentală. În locul reproșurilor, întrebările orientate spre soluții. În locul răbufnirilor, pauza conștientă. În locul monologului defensiv, ascultarea reală. Când aceste principii devin obișnuință, copilul vede în părinții săi doi oameni care, chiar și în diferențele lor, lucrează împreună pentru el.
Ingredientele coparentalității
În viziunea modelului ecologic propus de Feinberg (2003), relația de coparentalitate se conturează ca o structură complexă, alcătuită din multiple fațete interdependente, fiecare având un impact direct asupra modului în care copilul crește și se dezvoltă.
Consensul parental este una dintre acestea. El se referă la măsura în care părinții împărtășesc viziuni comune despre creșterea copilului – de la valori morale și reguli de disciplină, la așteptări educaționale și modul de a-i proteja siguranța. Lipsa acordului nu este, în sine, un factor de risc, atât timp cât părinții au capacitatea de a tolera diferențele și de a le negocia cu respect, fără a eroda sprijinul reciproc. Problemele apar atunci când dezacordurile persistente subminează autoritatea unuia sau alterează celelalte dimensiuni ale relației de coparentalitate.
Sprijinul coparental este o altă componentă-cheie. El presupune atitudini și comportamente prin care fiecare părinte recunoaște și susține competența celuilalt în creșterea copilului, respectând deciziile și autoritatea acestuia. Este mai mult decât absența criticii – este prezența activă a validării și ajutorului. În contrast, subminarea coparentală presupune acțiuni ostile sau competitive, prin care unul dintre părinți diminuează eforturile celuilalt, uneori creând o complicitate cu copilul împotriva lui. Studiile arată că un sprijin constant între părinți protejează copilul de efectele separării, iar absența lui crește riscul apariției problemelor comportamentale și socioemoționale.
Diviziunea muncii se referă la modul în care părinții împart responsabilitățile – îngrijirea zilnică a copilului, sarcinile gospodărești, obligațiile financiare, deciziile medicale și educaționale. Nu este vorba doar de „cine face ce”, ci și de gradul de flexibilitate în împărțirea acestor roluri. Realitatea arată că, în majoritatea familiilor, mamele preiau o parte disproporționat de mare din aceste sarcini, iar acest dezechilibru se resimte puternic după divorț, mai ales pentru părintele mai puțin implicat anterior.
Gestionarea colaborativă a dinamicilor familiale se referă la felul în care părinții reușesc să păstreze coeziunea și calitatea relațiilor din familie, dar și la măsura în care își protejează copiii de tensiuni și conflicte inutile. În această zonă intră și fenomenul de triangulare, prin care copilul este atras în conflictul dintre părinți – fie ca aliat al unuia, fie ca suport emoțional într-o situație care îl depășește. Aceste forme de implicare indirectă nu doar că îi răpesc copilului sentimentul de securitate, dar îi pot distorsiona și percepția asupra relațiilor apropiate.În fine, apropierea partenerilor, deși uneori ignorată în discuțiile post-divorț, rămâne relevantă. Ea ține de calitatea legăturii interpersonale dintre părinți, de gradul de încredere și respect, chiar și în absența relației de cuplu. Când există un minim de cordialitate, coparentalitatea are terenul necesar pentru a rămâne funcțională, iar copilul poate crește într-un mediu în care diferențele dintre părinți nu se transformă în lupte de uzură.
Împreună sau separat? Ce spune știința despre binele copilului
În ultimele decenii, dovezile științifice indică faptul că implicarea ambilor părinți după separare este benefică pentru copii, atât timp cât nivelul conflictului este moderat.
O meta-analiză realizată de psihologul american Robert Bauserman (2002) a investigat efectele tipurilor de custodie asupra adaptării copiilor după divorț. Rezultatele arată că, în medie, copiii care petrec timp semnificativ cu ambii părinți – fie prin custodie comună fizică, fie prin custodie legală comună – prezintă mai puține probleme emoționale și comportamentale, au o stimă de sine mai ridicată, rezultate școlare mai bune și relații familiale mai apropiate decât cei aflați exclusiv în grija unui singur părinte.
Aceste beneficii s-au menținut chiar și după ce au fost controlați statistic alți factori, precum conflictul parental anterior, ceea ce sugerează că timpul petrecut efectiv cu ambii părinți este mai influent pentru adaptarea copilului decât situația relațională dintre părinți.
O analiză cuprinzătoare a 60 de cercetări internaționale a arătat că, în 34 dintre ele, copiii aflați în custodie comună au avut rezultate superioare în toate domeniile – emoțional, comportamental, medical, școlar și relațional – comparativ cu cei crescuți de un singur părinte. În alte 14 studii, rezultatele au fost egale sau parțial mai bune, în 6 studii au fost similare, iar în doar 6 cazuri copiii cu custodie comună au înregistrat un scor mai slab la un singur indicator, dar au avut performanțe cel puțin la fel de bune la ceilalți. (Nielsen, 2018)
Ceea ce este cu adevărat remarcabil este că aceste avantaje s-au menținut chiar și după ce s-au corelat efectele cu veniturile familiei, conflictul dintre părinți sau calitatea relației părinte-copil. Aceasta confirmă că beneficiile custodiei comune nu sunt doar o consecință a unor condiții materiale mai bune sau a unor părinți mai cooperanți, ci implicarea directă a ambilor părinți are un rol protector real.
Coparentalitatea prin lupa reparației
Separarea părinților produce inevitabil o ruptură în continuitatea afectivă și relațională a copilului. Dincolo de reorganizarea logistică a vieții de zi cu zi, există și o dimensiune mai puțin vizibilă, dar esențială: nevoia de reparație. În acest sens, coparentalitatea funcțională nu este doar un aranjament legal sau o împărțire a timpului, ci un proces activ prin care părinții, fiecare în rolul său, contribuie la vindecarea efectelor separării.
În contextul vieții și al relațiilor, reparația presupune reconstruirea unei structuri previzibile și sigure în jurul copilului. Părinții creează împreună un cadru de cooperare minimă, chiar și atunci când relația lor personală este fragilă, astfel încât copilul să simtă că aparține ambelor lumi și nu este obligat să aleagă între ele. Este vorba despre reabilitarea ideii de echipă parentală, adaptată noilor condiții.
La nivel cognitiv, reparația implică oferirea unor explicații clare, adecvate vârstei, care să corecteze posibilele concluzii distorsionate ale copilului („divorțul este vina mea”, „părinții nu mă mai iubesc la fel”). Părinții transmit, prin cuvinte și fapte, mesajul că separarea lor nu rupe legătura părinte-copil și că fiecare rămâne constant în rolul său.
Din perspectivă comportamentală, reparația se traduce prin acțiuni repetate și consecvente: respectarea programului de vizitare, participarea ambilor părinți la evenimente școlare sau extracurriculare și susținerea intereselor și pasiunilor copilului. Faptele concrete validează promisiunile și dau coerență mesajelor transmise verbal.
La nivel emoțional, reparația înseamnă recunoașterea și validarea trăirilor copilului – tristețe, furie, confuzie – fără a le minimaliza sau contracara cu îndemnuri superficiale de tip „nu fi supărat”. Părinții învață să fie prezenți emoțional, să asculte fără a critica sau compara și să își regleze propriile reacții în interacțiunile cu copilul.
În plan somatic, reparația are legătură cu recăpătarea unei stări de siguranță internă. Copiii afectați de conflict parental pot manifesta semne fizice ale stresului: tulburări de somn, dureri de stomac, tensiune musculară. Părinții pot sprijini reglarea corporală prin rutine sănătoase (mese regulate, timp de odihnă, activitate fizică), oferind predictibilitate și reducând expunerea la tensiune.
Pe dimensiunea spirituală, înțeleasă ca sens al vieții, reparația presupune ajutarea copilului să integreze divorțul în propria poveste, fără ca acesta să devină un punct de ruptură ireversibil. Părinții pot cultiva valori comune – respectul, cooperarea, responsabilitatea – și îl pot ghida să vadă că, deși familia s-a reconfigurat, există în continuare un scop comun: creșterea și bunăstarea lui.
Privită astfel, coparentalitatea devine o formă activă de reparație relațională. Fiecare decizie și fiecare interacțiune poate fi orientată nu doar spre gestionarea prezentului, ci și spre reconstruirea unei baze sigure pentru dezvoltarea copilului. Această abordare cere voință, autocontrol și capacitatea de a plasa interesul copilului deasupra propriilor resentimente – premisele esențiale pentru transformarea separării într-o etapă de creștere, nu de pierdere definitivă.
În loc de concluzie, reflecție
Despre coparentalitate s-au spus și se spun multe, până acolo încât termenul pare uneori încărcat de pretenții, cu o aură aproape aristocratică, greu de atins sau de înțeles în viața de zi cu zi. Dincolo de teorii și dezbateri interminabile, însă, rămâne esența ei. O relație între doi adulți care, în ciuda drumurilor separate, continuă să pună împreună bazele dezvoltării unei ființe umane. Rezultatul acestei relații nu se vede imediat. Decontul vine mai târziu și poate lua forma nefericirii, a tulburărilor, a lipsei de încredere – sau, în cel mai bun scenariu, se poate transforma într-o poveste despre iubire, în toate formele ei.
