Astăzi, simțim cu toții că lumea s-a schimbat – și avem argumente palpabile. Numai în ultimul deceniu am trecut de la o ordine condusă de SUA la o competiție multipolară între SUA, Uniunea Europeană, China, Rusia și India. În materie de securitate, am evoluat de la focusul pe terorism la războiul cibernetic și cel convențional. În economie, modelul hiperglobalizat cedează locul fragmentării și unei tranziții tehnologice și energetice de o intensitate fără precedent. Dincolo de aceste evidențe, însă, persistă ceva straniu, necunoscut în analele istoriei și greu de definit în practică: o stare de insecuritate pe care o numim vag și impropriu „război hibrid” sau „conflict asimetric”. Trăim, cumva, simultan în post-pace și pre-război.
Pornind de la această realitate, sunt trei constatări care merită atenție. În primul rând, nu suntem în război deschis, dar nici în pace nu mai trăim. În al doilea rând, securitatea, astăzi, este responsabilitatea tuturor, nu doar atribuția statului. În fine, tot ceea ce construim acum – chiar și în scopuri cotidiene și banale – se poate transforma mâine într-o armă; prin urmare, ar trebui să construim cu înțelepciune și să folosim cu prudență sporită.
Post-pace și pre-război
Indiferent dacă ne place sau nu, trăim într-un mediu de post-pace și pre-război. Nu este un război „prin interpuși” și nici unul „hibrid”, în sens restrâns. Este începutul unui război pur și simplu diferit: purtat cu toate mijloacele posibile. Acest termen-umbrelă, „război hibrid”, ca și celelalte noțiuni înrudite și la fel de imprecise, servește doar conturării vagi a unei noi realități neasumate și insuficient înțelese. Este hibrid pentru simplul fapt că nu este nici pace propriu-zisă, dar nici război propriu-zis. Dacă în trecut pre-războiul era ușor de recunoscut – trenuri pline de soldați, parade militare, discursuri despre destinul națiunii – astăzi primele avertismente vin sub forme banale: un e-mail de tip phishing, un clip suspect care devine viral pe TikTok, o achiziție discretă a unei părți din infrastructura critică.
În trecut, pre-războiul însemna tancuri la graniță. Acum, înseamnă că cineva ți-a spart laptopul ca să mineze Bitcoin pentru a finanța operațiuni de sabotaj. Iar actorii? Nu mai sunt doar state. Hackeri din subsoluri sau din camere de cămin de oriunde în lume, corporații cu mai mulți bani decât majoritatea țărilor, chiar și adolescenți plictisiți, înarmați cu instrumente AI. Frontul nu mai e la graniță, este în routerul nostru Wi-Fi.
La fel s-a schimbat și post-pacea. În trecut, când liderii semnau tratate de pace, oamenii aclamau, iar clopotele bisericilor răsunau. Pacea părea… reală. Astăzi, post-pacea seamănă mai degrabă cu un software pe telefon: funcționează, dar îți trimite constant notificări: „Actualizare necesară. Vulnerabilitate detectată. Repornire obligatorie.” Pacea de azi e ca o trial subscription: funcționează, dar nu este clar cum și nu știi niciodată când expiră.
În trecut, mersul lumii era în pas de ceas mecanic – cu etape distincte: pace, criză, război, din nou pace. Astăzi, lumea seamănă cu un sistem digital care nu se oprește niciodată. Și aici este partea complicată: nu mai trăim într-o lume binară – da sau nu, pace sau război. Imaginați-vă, în schimb, un buton glisant de volum: zero înseamnă pace, o sută înseamnă război total. Iar noi ne aflăm mereu undeva între aceste praguri – sabotaj cibernetic la nivel 30, campanii de dezinformare la nivel 50, atacuri cu drone la nivel 70.
Privind ultimii cinci ani, între 2021 și 2025, tabloul este clar: sabotajele și atacurile cibernetice au devenit tot mai sofisticate și mai bine țintite asupra infrastructurilor critice, economiilor naționale și companiilor globale. În 2021, un atac ransomware produs de gruparea DarkSide a paralizat cel mai mare oleoduct din SUA, Colonial Pipeline, responsabil pentru 45% din alimentarea cu combustibil a Coastei de Est. Compania a fost obligată să oprească operațiunile timp de mai multe zile și a plătit o răscumpărare de aproximativ 5 milioane de dolari pentru a-și relua activitatea. Un an mai târziu, gruparea rusa Sandworm a atacat cibernetic infrastructura energetică ucraineană, în paralele cu bombardamente fizice. În 2014, aceeași grupare a compromis sistemele IT și SCADA ale stațiilor de tratare a apei și ale centralelor energetice ucrainene, folosind malware-ul Kapekasero pentru controlul de la distanță al echipamentelor industriale. În 2023, gruparea Clop a folosit o vulnerabilitate zero-day în software-ul MOVEit Transfer, furând date de la peste 2.500 de organizații – printre care Amazon, Shell, BBC și British Airways – afectând peste 60 de milioane de persoane. Iar în 2025, după tensiuni de frontieră, hackeri cambodgieni afiliați grupării AnonsecKh au atacat 73 de site-uri guvernamentale thailandeze, inclusiv pe cel al Ministerul Apărării, într-o campanie regională de război cibernetic. Toate aceste episoade arată cum sabotajul cibernetic a devenit un instrument strategic, situat la intersecția dintre spionaj, presiune economică și război psihologic, mutând permanent butonul de intensitate al agresiunilor cibernetice pe o scala oscilantă între interese ilegitime private și interesele de stat.
La rândul lor, campaniile de dezinformare – adesea cu un nivel de agresivitate chiar mai mare decât atacurile cibernetice – au fost intens folosite de state și rețele coordonate pentru a influența alegeri, a destabiliza guverne și a polariza societăți. Între 2023 și 2025, ceea ce a devenit cunoscut drept Storm 1516 – o campanie coordonată de Social Design Agency, firmă de marketing afiliată Kremlinului – a falsificat știri și articole care imitau publicații occidentale. Scopul era subminarea sprijinului european pentru Ucraina, prin narațiuni precum „ajutorul occidental provoacă inflație” sau „liderii ucraineni fură fondurile UE”. Operațiunea a fost activă în Germania, Franța și Italia.
Mai aproape de noi, în perioada campaniei electorale din toamna 2025 din Republica Moldova, mai multe canale YouTube și conturi asociate opoziției au promovat mesaje precum „Maia Sandu nu este o președintă legitimă” și „opoziția este persecutată”. Analizele au arătat un comportament coordonat între postările video și comentariile automatizate, menite să amplifice percepția unei crize politice. Tot în acest an, agenția guvernamentală franceză VIGNUM – creată pentru a monitoriza și contracara influența digitală externă – a raportat o creștere a „instrumentalizării influencerilor” europeni pentru a promova mesaje eurosceptice înaintea alegerilor din România și Franța, algoritmii rețelelor sociale fiind manipulați pentru a crește vizibilitatea conținutului populist și anti-occidental. Între 2024 și 2025, în Filipine, un grup de conturi false pro-Duterte a lansat o ofensivă de dezinformare pe X și Facebook, negând acuzațiile Curții Penale Internaționale privind crimele din „războiul împotriva drogurilor”. Postările îl lăudau pe fostul președinte filipinez și atacau ONG-urile internaționale care investigau abuzurile, creând o imagine falsă a unui sprijin public masiv.
Iar când aceste mijloace nu sunt suficiente, există – și este folosită tot mai des și mai ieftin – soluția atacurilor cu drone, care au devenit o formă dominantă nu doar de război asimetric, ci și de pre-război, utilizată atât de armate naționale, cât și de grupuri insurgente sau teroriste. Sunt arhicunoscute atacurile asupra Ucrainei, în care Rusia a folosit masiv drone iraniene Shahed-136 și drone proprii Gheran, în numeroase atacuri asupra infrastructurii energetice și civile ucrainene. Cea mai intensă ofensivă a avut loc în 6–7 septembrie 2025, când au fost lansate peste 800 de drone și rachete asupra a 33 de localități, inclusiv Kiev, Dnipro și Zaporojie. Tot în septembrie 2025, 221 de drone ucrainene au lovit baze petroliere și o navă în portul rusesc Primorsk, în cel cel mai amplu atac ucrainean de acest tip de la începutul războiului. Mai puțin vizibile în partea noastră de lume sunt atacurile din Sudan, din acest an, când o lovitură cu drone asupra unui campus universitar transformat în tabără pentru persoane strămutate, în Darfurul de Nord, a ucis cel puțin 57 de civili, inclusiv femei și copii. Organizațiile umanitare au acuzat forțele paramilitare Rapid Support Forces (RSF) că au folosit drone comerciale modificate pentru a transporta explozibili. La fel au fost și atacurile din Eritreea, Nigeria și Burkina Faso din ultimii trei ani. Potrivit Drone Wars UK, între noiembrie 2021și noiembrie 2024 au avut loc peste 50 de atacuri cu drone letale pe continentul african, soldate cu cel puțin 943 de civili uciși. În Nigeria, un atac „din greșeală” a ucis peste 80 de participanți la o sărbătoare religioasă, în 2023, iar în Burkina Faso, jihadiștii organizației Jama’at Nasr al-Islam wal-Muslim (JNIM) au efectuat primele lor atacuri cu drone de tip First-Person View în februarie 2025. Exemplele pot continua și, din nefericire, vor continua. Oricum ar fi, aceste incidente sau accidente (vezi cazul din Nigeria) reflectă extinderea dramatică a atacurilor realizate prin intermediul vehiculelor aeriene fără pilot, cu impact puternic asupra civililor și asupra infrastructurilor critice, la nivel global.
O parte dintre atacurile menționate mai sus sunt, indubitabil, de resortul războiului, fie el convențional sau nu. Însă multe dintre ele se află dincolo de pace și exact în pragul războiului. Inclusiv – sau mai ales – atunci când se suprapun într-o succesiune sau concomitență îngrijorătoare (și deloc limitativă) atacuri cibernetice, agresiuni informaționale și lovituri cu drone. Termenul „nelimitativă” se referă la faptul că la acestea se adaugă adesea elemente de război economic – precum manipularea pieței cerealelor de către Rusia în Marea Neagră, folosită ca instrument de presiune geoeconomică; război electronic – vezi blocarea GPS-ului și a comunicațiilor NATO în Marea Baltică de către sisteme rusești Krasukha și Tirada-2S între 2022 și 2024; sau instrumentalizarea migrației – ca atunci când, în 2021, regimul din Belarus a direcționat migranți din Orientul Mijlociu spre frontierele Poloniei și Lituaniei, folosindu-i ca armă de presiune asupra Uniunii Europene.
Cu alte cuvinte, trăim deja între pace și război, iar aceasta este aceasta este noua realitate la care trebuie să ne adaptăm și în funcție de care trebuie să regândim modul în care funcționează societățile și instituțiile noastre. De ce contează aceste definiții și clarificări? Pentru că, dacă continuăm să gândim încă în termenii anilor 1939 sau 1989 – dacă vom aștepta anunțuri clare, tratate semnate, finaluri dramatice – nu doar că vom fi permanent confuzi și dezamăgiți, dar, mai important, vom rămâne nepregătiți pentru conflictul subtil, continuu și difuz care există deja.
Să luăm, spre exemplu, Conceptul Strategic al NATO. Acesta a fost revizuit și adoptat la Summitul de la Madrid, din 29–30 iunie 2022, iar principalele sale direcții au rămas valabile și după actualizarea politică de la Summitul din Haga, din iulie 2025. De ce a fost revizuit? Pentru că documentul anterior data din 2010, o perioadă în care Alianța punea accent pe cooperare internațională și pe lupta împotriva terorismului. Între timp, mediul global de securitate s-a modificat radical, luând în calcul războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei în 2022, ascensiunea Chinei ca actor strategic global și faptul că amenințările hibride și cibernetice, propaganda și manipularea informațională au devenit parte integrantă a arhitecturii de risc a Alianței. Însă întrebarea este: de ce a fost revizuit atât de târziu? Nu doar că asertivitatea Beijingului era deja o realitate geopolitică cu mulți ani înainte, sau că agresiunile cibernetice, propaganda și dezinformarea constituiau realități evidente în toate statele membre, dar, în conceptul anterior, din 2010, Rusia era definită ca partener strategic de cooperare, nu ca o amenințare. Documentul reflecta un moment de optimism post-Război Rece, aliniat politicii de „reset” dintre Occident și Moscova, subliniind expressis verbis că „un parteneriat cu Rusia ar contribui la crearea unui spațiu comun de pace, stabilitate și securitate în zona euro-atlantică”. Asta, deși Rusia invadase Georgia între 7 și 12 august 2008, la doar câteva luni după ce, la Summitul NATO de la București din aprilie 2008, Alianța declarase că „Georgia și Ucraina vor deveni membre NATO”. Mesaj interpretat de Moscova ca o amenințare directă și care a devenit unul dintre factorii declanșatori ai agresiunii. Astfel, invazia Georgiei a reprezentat prima intervenție militară rusă post-sovietică asupra unui stat aspirant NATO și a marcat începutul deteriorării profunde a relațiilor NATO–Rusia, anticipând anexarea Crimeei din 2014.
Iar în timp ce Rusia era în continuare definită în Conceptul Strategic în vigoare la acea dată drept „partener strategic de cooperare”, aceasta a ocupat și apoi a anexat ilegal Peninsula Crimeea între 20 februarie și 18 martie 2014, printr-o operațiune militară desfășurată de trupe speciale fără însemne („omuleții verzi”), urmată de un pseudo-referendum organizat sub ocupație militară. NATO a condamnat ferm acțiunea Rusiei, a declarat anexarea Crimeei ilegală și ilegitimă, reafirmând principiul integrității teritoriale a Ucrainei și cerând retragerea imediată a trupelor ruse. Alianța a suspendat cooperarea civilă și militară cu Moscova, dar a păstrat, în mod paradoxal, definirea Rusiei din documentul programatic suprem. Fără a face aici o analiză sau o critică a deciziei (ori indeciziei) Alianței în acele momente complicate, este totuși evident, din acest exemplu, că definițiile contează. Și nu mai pot fi ancorate doar în anunțuri clare, tratate semnate sau finaluri dramatice, ci într-o reașezare conceptuală și doctrinară continuă, care să țină cont de conflictul subtil, permanent și difuz în care ne aflăm deja. O reașezare care să permită și decizii rapide, în consecință. Pentru că una dintre caracteristicile statusului actual, situat între război și pace, nu este doar oscilația de intensitate a acțiunilor agresive, ci și viteza cu care această baleiere are loc. O viteză superioară pe care cadrele instituționale actuale – naționale și internaționale – nu o pot gestiona complet. Arhitectura noastră de securitate nu este depășită, este doar prea lentă pentru vremurile pe care le trăim, atât în plan decizional, cât și în ceea ce privește acțiunea concretă. Și încă insuficient de incluzivă, în pofida nenumăratelor campanii de awareness, naționale sau europene.
Securitatea: responsabilitate socială
Asta ne conduce la a doua idee: securitatea este treaba tuturor, nu doar a „altcuiva”. Iar aici apare dificultatea fundamentală: nu prea știm cum să explicăm acest lucru cetățenilor. Este greu să spui: „amenințarea e reală, dar stați liniștiți, nu suntem în război și nu vom fi; păstrați-vă calmul și mergeți mai departe.” Și este și mai greu să mobilizezi o societate întreagă pentru ceva ce pare îndepărtat, improbabil sau abstract. Sau care pare că nu ne atinge – chiar și atunci când este deja lângă noi sau printre noi.
În ultimii ani, statele UE și NATO au manifestat o disonanță strategică între retorica publică de calmare a opiniei interne și avertismentele tot mai ferme privind creșterea amenințărilor hibride – cibernetice, informaționale, economice și politice. Această tensiune reflectă o dilemă structurală: cum menții încrederea publicului fără a genera panică, în timp ce mediul de securitate se degradează accelerat. Spre exemplu, majoritatea capitalelor NATO au continuat – mai ales până în 2023 – să transmită mesaje de stabilitate și control, subliniind că „NATO nu caută confruntarea cu Rusia” și că Alianța rămâne „pur defensivă”. În timpul valurilor masive de atacuri cibernetice (din Estonia, Polonia sau România), guvernele au vorbit despre „incidente gestionate tehnic” și „lipsa unui impact critic”, evitând formulări care ar putea sugera o vulnerabilitate sistemică. În plan economic, mesajele privind sancțiunile împotriva Rusiei și creșterea prețurilor la energie au fost temperate prin campanii despre „reziliența economică europeană”, tocmai pentru a preveni erodarea sprijinului public. Între timp, structurile diplomatice, informaționale și militare ale NATO au început să fie mult mai directe în evaluarea pericolelor emergente. Summitul NATO de la Haga (2025) a marcat o schimbare de ton majoră, liderii recunoscând explicit că amenințările hibride pot declanșa Articolul 5 dacă produc consecințe severe asupra unui stat membru – un pas istoric în extinderea doctrinară a apărării colective.
Contradicția între comunicarea liniștitoare pentru publicul intern și discursul de alertă strategică are cauze multiple – cauze care nu exclud miopia sau egoismul politic, dar care țin, în fond, de divergențele interne dintre statele membre NATO privind gradul de expunere la risc. De exemplu, Franța și Germania au mizat pe diplomație mult mai mult decât statele baltice ori Polonia; dependențele energetice și economice prelungite față de Rusia și China au frânat un discurs public confruntațional; iar ciclurile electorale ale democrațiilor noastre, să fim sinceri, cer prin însăși natura lor mesaje de tipul „keep calm and carry on”. În acest context de dualitate strategică – în care construim structuri de răspuns la amenințările hibride, dar în fața propriilor cetățeni menținem un discurs moderat pentru a proteja stabilitatea socială – rămâne întrebarea: sunt societățile noastre pregătite să conștientizeze că se află deja în prima linie a unui conflict? Deocamdată, pare că nu.
Poate că abordarea noastră ar trebui să semene mai mult cu cea folosită în ecologie. La început, protejarea mediului nu era responsabilitatea nimănui. Exista o problemă, dar nu o vedeam. Apoi am recunoscut-o și am creat instituții dedicate. Abia când munții de gunoi au crescut, iar noi am început să reproșăm diverselor instituții că nu își fac treaba, am realizat că atât problema, cât și soluția ne aparțin tuturor. Și abia atunci am început să acționăm serios.
Astăzi, în fața dezinformării, a războiului psihologic, a manipulării alegerilor și a perturbării piețelor, suntem abia în a doua etapă. Am recunoscut problema, am creat și întărit instituții pentru a o gestiona – și atât. Nu am ajuns încă în etapa a treia, în care fiecare dintre noi încetează, metaforic vorbind, să „arunce gunoi” pe rețelele sociale și sprijină activ instituțiile responsabile de securitatea noastră comună. Dar facem progrese. Pandemia, invazia Rusiei în Ucraina, crizele energetice și valurile de dezinformare au obligat guvernele să perceapă cetățeanul nu doar ca pe un beneficiar al protecției statele, ci ca pe un actor de securitate, transformând reziliența într-un proiect civic colectiv.
Finlanda este considerată în prezent cea mai avansată țară în aplicarea unei abordări de securitate incluzive. Modelul finlandez de securitate comprehensivă coordonează autorități, companii, ONG-uri și cetățeni în protejarea funcțiilor vitale ale statului – energie, comunicații, sănătate, media, alimentare și logistică. Educația pentru alfabetizare media și parteneriatele cu presa sunt componente esențiale ale sistemului de apărare civilă. Suedia, la rândul său, după reactivarea apărării civile în 2023, a introdus curricula școlară dedicate gândirii critice și „pregătirii populației pentru crize”, încadrând securitatea societală ca o extensie a democrației. Publicată în august 2025, Strategia Națională de Securitate a Regatului Unit redefinește siguranța publică printr-o „nouă relație între guvern și societate”. Documentul introduce un „contract social de securitate”, prin care cetățenilor li se solicită un rol activ în reziliența economică, digitală și comunitară – de la protejarea datelor până la implicarea civică în răspunsul la crize.
Programul se extinde și la sectorul privat, considerat „stâlp de rezistență națională”, fiind cooptat în mecanismele de pregătire pentru șocuri asupra lanțurilor de aprovizionare. Și exemplele pot continua. România evoluează, de asemenea, de la logica securității defensive, centrată pe stat, către o abordare societală, orientată pe implicarea cetățenilor, comunităților și sectorului privat. Strategia Națională de Apărare a Țării 2020–2024, încă în vigoare la data scrierii acestui articol, marchează momentul în care cetățeanul este recunoscut nu doar ca beneficiar, ci și ca partener al securității naționale. Strategia introduce conceptul de „securitate națională extinsă”, care integrează domenii precum politica externă, educația, sănătatea publică, mediul, economia, cultura, securitatea cibernetică și cea energetică. Și exemplele pot continua.
Mai rămâne ca și cetățeanul să conștientizeze că responsabilitatea, încredințată istoric statului și formulată ca atare încă din secolul XVII (vezi ideea că cetățenii încredințează securitatea unei autorități în schimbul protecției, în teoria contractului social a lui Thomas Hobbes, nuanțată ulterior de John Locke și Jean-Jacques Rousseau) nu mai este de actualitate în secolul XXI. Trei sute de ani mai târziu, ca într-un ev mediu redivivus, cetățenii trebuie să își asume, împreună cu instituțiile, o responsabilitate colectivă de securitate, atât timp cât există motive să ne îngrijoram de barbarii ante portas.
În 2025, mai multe sondaje realizate la nivelul Uniunii Europene și al statelor NATO confirmă o schimbare semnificativă de percepție: cetățenii nu mai văd securitatea ca apanaj exclusiv al statului, ci ca pe o responsabilitate comună, condiție esențială a stabilității democratice. Totuși, nivelul de implicare civică variază între regiuni, iar conștientizarea rămâne inegală. Conform Eurobarometrului Parlamentului European – ediția de iarnă 2025: 66% dintre cetățenii UE afirmă că doresc ca Uniunea să aibă un rol mai important în protejarea lor împotriva crizelor globale și riscurilor de securitate; 89% consideră că statele membre ar trebui să acționeze unitar în fața acestor pericole; iar 37% consideră apărarea și securitatea drept cea mai urgentă prioritate politică europeană, depășind economia sau competitivitatea. Această creștere constantă a preocupării pentru siguranță are o consecință directă: 68% dintre europeni declară că se simt personal responsabili pentru contribuția la securitatea comunității lor, fie prin comportamente digitale sigure, fie prin implicare civică. Potrivit raportului GLOBSEC Trends 2025, realizat în zece state est-europene (inclusiv România, Polonia și statele baltice), 78% dintre respondenți susțin apărarea colectivă NATO; 73% sprijină creșterea bugetelor de apărare ale propriilor țări; iar 84% declară că vor continua să susțină democrația, în ciuda campaniilor de dezinformare. Raportul arată și o accentuare a sentimentului de solidaritate civică: 9 din 10 respondenți afirmă că societatea trebuie să se implice mai activ pentru contracararea atacurilor cibernetice și a propagandei, iar 70% consideră că guvernele ar trebui să dezvolte programe de educație publică în domeniul securității și dezinformării.
În România, conform barometrului INSCOP Research (mai 2025), 70,5% dintre români au încredere în NATO, iar 62% în Uniunea Europeană; peste 80% dintre alegătorii pro-occidentali cred că apartenența la NATO asigură protecția României împotriva atacurilor hibride; în același timp, 45% dintre români recunosc explicit că Rusia derulează acțiuni de propagandă și dezinformare în România, ceea ce indică o creștere a conștientizării pericolelor informaționale. Totuși, doar aproximativ o treime dintre respondenți declară că se simt personal responsabili pentru securitatea națională, percepând-o mai degrabă ca atribuție instituțională.
Aceasta confirmă o tendință observată și în alte state est-europene: susținere teoretică puternică pentru securitate, dar implicare personală efectivă scăzută și o cultura de securitate civică precară – cum reiese, de exemplu, din modul în care a fost perceput exercițiul recent de mobilizare al armatei române.
Efectul de bumerang al creațiilor noastre
Cultura de securitate precară nu este evidentă (și problematică) doar la nivelul indivizilor, al opiniilor și acțiunilor lor. În limbo-ul dintre pace și război, majoritatea lucrurilor pe care le facem astăzi în scopuri pașnice pot fi transformate în arme – într-un veritabil efect pillum. În Antichitate, pillum-ul era o suliță romană cu tija din metal moale și vârful ascuțit; dacă nu lovea ținta și ricoșa, se îndoia, devenind imposibil de refolosit de inamic. Nimic nu era mai rușinos decât să fii ucis cu propria armă. Și totuși, industriile civile ale societăților noastre – sau noi, consumatorii produselor lor – perpetuăm exact această greșeală: am uitat să construim pillum. Occidentul a vândut tehnologii de ultimă generație Chinei în anii 2000, ulterior integrate în Marele Firewall al Chinei. A permis Rusiei să exploateze vulnerabilități ale platformelor sociale occidentale pentru dezinformare și ingerințe politice. Nu mai construim pe principiul pillum, dar poate ar trebui. Pentru că și în secolul XXI nimic nu e mai stupid – și mai rușinos – decât să fii rănit de propria creație, într-un veritabil efect de bumerang.
În ultimii ani, numeroase tehnologii, platforme și produse dezvoltate în Occident pentru uz civil au fost transformate în arme de influență, control sau sabotaj de actori statali și privați, contrar scopului lor originar. După cum menționam anterior, rețelele occidentale (Facebook, X, YouTube) au fost exploatate de Rusia și China în campanii de dezinformare și manipulare. Raportul CEPA (2025) arată că algoritmii de recomandare și publicitate au fost manipulați pentru amplificarea narațiunilor anti-NATO și anti-UE, pentru discreditarea sprijinului acordat Ucrainei și pentru infiltrarea spațiului public prin influenceri locali, care amplificau mesajele sponsorizate indirect de Moscova. Studiul Lowy Institute (2025) despre the dual-use conundrum indică faptul că microcipuri și plăci grafice Nvidia din SUA au ajuns, prin piețe gri, în sistemele de rachete hipersonice chineze, iar dronele comerciale DJI, proiectate pentru filmări civile, au fost reconfigurate de armata rusă în Ucraina pentru recunoaștere și atacuri.
Una peste alta, trăim într-o lume care nu e nici pe deplin în război, nici pe deplin în pace. O lume care seamănă mai puțin cu un ceas care bate regulat și mai mult cu un smartphone care sună necontenit – uneori de la prieteni, alteori de la dușmani, iar uneori nici noi nu știm exact de la cine. Trebuie să acceptăm că aceasta nu e o stare temporară, ci una permanentă. Nu așteptăm pacea și nici nu ne revenim după război. Trăim între două lumi. Și tocmai de aceea trebuie să ne actualizăm regulile. Legile, instituțiile noastre, NATO și UE, hărțile noastre mentale – toate sunt scrise pentru secolul XX (uneori, pentru o logică și mai veche, de secol XVII). Între timp, adversarii noștri joacă un joc de secol XXI. Pacea noastră este analogică, în timp ce războiul lor este digital. Reacția noastră este lentă, în timp ce acțiunea agresivă este rapidă.
Toate sunt neliniștitoare. Dar sunt și o oportunitate de a regândi ce înseamnă securitatea astăzi și ce rol au instituțiile naționale și internaționale dedicate ei. Dacă reușim, nu doar că supraviețuim perioadei de pre-război sau post-pace, dar regândim aceste noțiuni potrivit noii realități, în beneficiul unui viitor viabil pentru societatea noastră.
Într-un mod total nepotrivit pentru un articol, voi încheia cu o mărturisire. Pentru că ideile se nasc în conversație – cu noi înșine, prin introspecție, și cu ceilalți, prin dialog – nu îmi pot asuma integral paternitatea ideilor din acest articol. Ele aparțin, în mare parte, schimburilor de opinii avute de-a lungul anilor și în nenumărate ipostaze, cu interlocutori români și străini din lumea ermetică a intelligence-ului și securității. Ultima dintre aceste conversații a avut loc la Karpacz Economic Forum 2025, unde, în cadrul unui panel dedicat securității, am expus succint ideile centrale ale acestui articol, subsumate logicii living in the in-between. De asemenea, aș greși dacă nu aș menționa că, în zilele noastre, un al treilea partener a intrat în acest proces creativ al redactării discursurilor sau articolelor: inteligența artificială. Nici acest articol nu face excepție. Ideile îmi aparțin și mi le asum în întregime, dar cadrul lor general îl datorez atât multor conversații purtate de-a lungul anilor cu oameni mai inteligenți decât mine, cât și câtorva discuții recente cu instrumente AI – mult mai inteligente decât noi toți la un loc.
