Idealizasem, în mare parte datorită profesorilor mei, ideea occidentalului care venea în România pentru a o studia. M-am format academic cu istoriografia lui Keith Hitchins, Gail Kligman, Catherine Verdery și Dennis Deletant. James reprezenta următoarea generație, una care a ajuns să cunoască România prin intermediul acestor specialiști în studii românești, dar și vizitând-o după căderea regimului comunist. Au fost aceste generații diferite? Desigur! Cât de diferite? Ei bine, vă las să descoperiți cum acești specialiști occidentali în studii românești, formați după căderea regimului comunist, au ajuns la acest subiect și ce a rezultat din aplecarea lor asupra României.
În ultimii 10 ani, James a introdus România în proiecte de cercetare europene, a scris pe larg despre ea, a deschis direcții de cercetare asupra minorităților religioase, asupra studiului arhivelor poliției secrete, precum și asupra materialității religiei în context românesc. Îi datorăm mai multe monografii și volume colective, articole și conferințe. A organizat numeroase expoziții în care i-a adus pe români față în față cu trecuturile lor, cu care erau mai puțin familiarizați – uneori cu unele trecuturi problematice.
James Kapaló este profesor de studiul religiei la University College Cork. Din 2022, este președinte al Societății de Studii Românești. Istoric și etnograf al religiei, a desfășurat cercetări de arhivă și de teren etnografic în Republica Moldova, România, Ucraina și Ungaria. Între 2016 și 2021, a fost coordonatorul proiectului Hidden Galleries al Consiliului European pentru Cercetare (ERC), care a explorat religia trăită în comunism prin arhivele poliției secrete. Este autor și editor al mai multor volume despre religia trăită și materială în Europa Centrală și de Est, printre care Inochentism and Orthodox Christianity: Religious Dissent in the Russian and Romanian Borderlands (Routledge, 2018), Hidden Galleries: Material Religion in the Secret Police Archives in Central and Eastern Europe (împreună cu Tatiana Vagramenko, LitVerlag, 2021) și The Secret Police and the Religious Underground in Communist and Post-Communist Eastern Europe (împreună cu Kinga Povedák, Routledge, 2022). În 2024, a publicat împreună cu Anca Șincan volumul coordonat Religia clandestină în documentele poliției secrete. O istorie în imagini, București, Humanitas.
A.Ș. Cine este James Kapaló în raport cu studiile românești? Ce te-a făcut să te interesezi de România? Au fost mentorii și mediul academic? Te rog să te prezinți cititorilor.
J.K. De fapt, interesul meu vine dintr-o combinație a câtorva factori. Fac parte din generația care a avut primele experiențe cu Europa Centrală și de Est, cu România în special, cu Ungaria, Slovacia și fosta Iugoslavie, în anii ’80. O parte din familia mea este din Ungaria și acest lucru m-a făcut să fiu interesat de România, pentru că în anii ’80 problema minorității maghiare din România apărea des în presa internațională. Eram foarte curios, dar nu aveam acces la România, așa că, în 1989-1990, unul dintre primele lucruri pe care am vrut să le fac a fost să vin aici. Am venit pentru prima dată la începutul lui 1990, am luat trenul din Budapesta spre Brașov și am petrecut doar patru sau cinci zile în România, dar au fost patru-cinci zile fundamentale pentru formarea mea, și România m-a prins. În următorii ani am făcut călătorii regulate în Transilvania, la Cluj, Baia Mare, Satu Mare, Maramureș și, de asemenea, în Ținutul Secuiesc. Am devenit fascinat atât de cultura românească, cât și de cultura maghiară.
A.Ș. Câți ani aveai atunci?
J.K. Aveam 19-20. Era destul de greu de călătorit pe atunci. Transportul public exista, dar nu funcționa cum trebuie, așa că făceam mult autostopul. La acel moment nu aveam o idee clară despre ce voiam să fac. Până în acel moment, formarea mea academică fusese în studii culturale și design, deci eram interesat de dimensiunile vizuale, materiale, culturale. Apoi am căutat o oportunitate să mă mut în România. De fapt, l-am întâlnit pe președintele societății maghiare a ceangăilor, care a venit la Miskolc, unde locuiam, și mi-a spus să vin la Sfântu Gheorghe, unde urma să mă prezinte directorului unei școli din Miercurea Ciuc. Așa am ajuns să locuiesc aproape doi ani la Miercurea Ciuc, și acesta a fost adevăratul catalizator, pentru că aici au apărut și primele mele întâlniri academice. Am avut norocul să întâlnesc specialiști locali – folcloriști maghiari, istorici, antropologi, în special profesorul Vilmos Tánczos, pentru care am un respect imens – și, o dată, am avut ocazia să particip la o cercetare de teren prin intermediul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Am decis să mă întorc la Londra, să mă înscriu la un masterat în istoria Europei Centrale și de Est la UCL School of Slavonic and East European Studies. Era o întreagă generație acolo, dintre care cel mai notabil, colegul meu Alex Drace-Francis, a ajuns să aibă o carieră importantă în studiile românești. Împreună cu Alex și alți colegi am studiat sub îndrumarea lui Dennis Deletant. Nu pot spune că el mi-a fost mentor, dar faptul că era acolo și că România era prezentă în conștiința academică ne oferea ocazii să scriem și să facem cercetare pe subiecte ce țineau de România. Biblioteca era bine echipată cu cărți de specialitate. Astfel, am ajuns să fac teza despre ceangăii moldoveni, între identitatea etnică română și cea maghiară, și această perspectivă – perspectiva minorității, a periferiei în raport cu centrul, cu România – am păstrat-o ulterior.
A.Ș. Te gândeai că vei intra în cercetare după aceea? Sau o făceai doar pentru a dobândi o cunoaștere mai profundă a zonei…
J.K. Nu eram foarte sigur. Am terminat masteratul, m-am întors în Ungaria și am început să lucrez la radio ca redactor al unei emisiuni pentru minorități (lucram cu minoritățile română, slovacă și ucraineană). Am făcut muncă de teren antropologic, am luat interviuri, înainte să descopăr ce vreau cu adevărat în cariera mea. Cu un pic de auto-reflecție, am realizat că eram prea aproape de perspectiva maghiară asupra României pentru a putea să studiez în continuare minoritatea maghiară, așa că am ales o altă cultură minoritară din spațiul românofon, minoritatea găgăuză, o minoritate turcică din Republica Moldova. Periferia găgăuză din Moldova, dar și din România, are o relație paradoxală cu centrul administrativ și politic – o relație despre apartenența la românitate, dar și de adaptare, transformare, modelare a acesteia în mediul intelectual românesc, mai ales în perioada interbelică. Așadar, teza mea de doctorat a tratat acest subiect: transformarea limbii și culturii găgăuze într-o cultură literară prin intermediul religiei și felul în care aceasta se raporta la cultura ortodoxă a României în perioada interbelică. Am privit totul prin prisma etnografiei contemporane din Moldova și astfel s-au construit și îndrumările academice și influențele mele din această zonă. M-am bucurat de influența benefică a mai multor mentori din Moldova: oameni ca Igor Cașu, dar și alți cercetători din mediul academic moldovenesc, care m-au ajutat foarte mult în parcursul meu de cercetare.
A.Ș. Ca să dezvoltăm acest subiect: acum te uiți la istoria României și Moldovei, dar dintr-un unghi complet diferit, cel al minorităților religioase.
J.K. Trebuie să spun că inspirația mea de a trece de la studiile despre minorități, în general, la studiile despre religia minorităților a venit chiar la începutul anilor ’90, odată cu renașterea religioasă de atunci, cu sosirea misionarilor occidentali. Am observat direct cum reacționa majoritatea maghiară catolică și protestantă, la sosirea misionarilor și organizațiilor caritabile din SUA, Germania și Marea Britanie. Am observat și cum răspundea Biserica Ortodoxă Română la noul său rol în spațiul public și la controversele apărute după 1990. Asta mi-a atras atenția asupra relevanței religiei.
A.Ș. În România anilor 1990, era ceva ce abia începea, studiul academic al religiei nu existase în perioada comunistă. Această perspectivă asupra religiei în Europa de Est era, bănuiesc, nouă și pentru mediul academic occidental al anilor 1990.
J.K. Este important că, venind din tradiția academică occidentală, religia nu era văzută ca ceva exotic sau în afara cercetării academice. În mediul academic britanic, în anii 1970-1980, s-au dezvoltat metodologii și abordări distincte în studiul religiilor, inspirate din școala fenomenologică de la Chicago și din Religionswissenschaft din Germania, și toate aceste lucrări erau disponibile pe rafturile bibliotecii la University College London. Cei dintre noi care am ales să lucrăm pe religie în anii ’90 traduceam acele concepte și idei, schemele gândite pentru a înțelege schimbările religioase din Europa de Vest în secolul XX, în contextul Europei Centrale și de Est. De aceea, cred că este foarte important că astăzi există cercetători în România care s-au format în universități din Marea Britanie, Germania, Franța și Italia, care se apleacă asupra studiilor religioase. E semnificativ, pentru că încă există prejudecata că studiul academic al religiei, dintr-o perspectivă non-teologică, subminează religia. Cred că studiul religiei se constituie într-o abordare critică, nu într-una antagonică față de religie. Acestea au fost instrumentele pe care le-am dezvoltat, eu și alți colegi, pentru a ne raporta la obiectul de studiu, fie în cercetare istorică, fie în cea antropologică. În România, marele pas care trebuie făcut este instituționalizarea studiului academic al religiilor, apoi găsirea modului de a integra acest domeniu în structurile academice existente. Și asta cere timp.
A.Ș. Și noi am fost confruntați cu ceva asemănător când am început să studiem istoria bisericii în anii 1990: nu aveam un vocabular specializat, așa că am mers în mediul academic occidental să împrumutăm vocabularul pentru a scrie despre domeniul nostru. Timp de multă vreme am împrumutat și prejudecățile cu care aceștia priveau Europa de Est în anii ’80, vorbind despre secularizarea regiunii. Aceasta era „lentila” prin care priveam și noi, în anii ’90, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă. Prezența ta în România, în acea perioadă, a influențat felul în care ai privit religia și poziția ei în spațiul public în Europa de Est?
J.K. Ridici chestiunea secularizării și a teoriei secularizării, apoi noțiunea de „de-secularizare” sau „post-secular”. În ultimii 20-25 de ani, toate acestea mi s-au părut categorii analitice inadecvate, așa că nu le-am abordat în mod direct. Atunci când studiezi tradițiile religioase trăite – fie prin cercetare istorică, fie prin intermediul cercetării arhivistice, fie prin cel al tradițiilor contemporane – diviziunea religios-secular se destramă foarte repede atunci când experimentezi imersiunea culturală sau conversațiile profunde despre poveștile de viață ale oamenilor. Realizezi că oamenii obișnuiți nu își văd viața în acești termeni. Așadar, cred că este responsabilitatea specialiștilor să integreze această perspectivă internă într-o înțelegere a lumii de jos în sus. Aceste teorii pot fi instrumente analitice utile, dar nu trebuie să dicteze agenda de cercetare. Întrebările despre religie în România nu trebuie reduse întotdeauna la o tendință macro – fie de renaștere a religiei, fie de secularizare – pentru a înțelege rolul religiei, al credinței și al sacrului.
A.Ș. Tu ai avut ocazia să vorbești cu oameni vii. Noi studiam istoria bisericii în secolul XX, de exemplu, ca și cum ar fi fost vorba despre secolul XVIII, ca și cum oamenii despre care scriam erau foarte, foarte departe temporal de noi, deși cei mai mulți erau încă în viață atunci când eu mi-am început specializarea. Probabil că a fost o decizie conștientă de a ne distanța de ei, sau inconștientă, din lipsă de specializare, pentru că tot ce aveam ca pregătire academică era istorie de secol XIX sau XVIII, pe care o aplicam și la secolul XX. Și cred că primul meu moment „aha” a fost când l-am citit pe Pedro Ramet, de exemplu – politolog american din anii ’80, care aborda aceste subiecte diferit.
J.K. Dacă mă gândesc la literatura care m-a inspirat pe mine, cercetătorii americani care lucrau pe Rusia și Ucraina, mai ales la începutul anilor ’90, scriau deja cărți despre religie, abordând-o „de jos în sus”, cu perspective legate de studiile de gen, de materialitatea religiei sau de spațialitatea acesteia. E foarte important că studiile românești sunt convergente cu această poveste mai vastă a studiilor sovietice. Datorăm mult acelei generații de cercetători americani care a inaugurat noi modele metodologice, ce puteau fi aplicate apoi și în România, și în Ungaria, și în alte părți din Europa Centrală și de Est.
A.Ș. Se întâmplă ca un cercetător să „se îndrăgostească” de subiectul său de studiu. Noi eram avertizați constant, în timpul doctoratului, să nu „ne îndrăgostim de actorii noștri”. Dar această apropiere te face să îi privești altfel, te familiarizezi cu ei și începi să îi placi, chiar dacă fac lucruri oribile… Așadar, după atâția ani de studii românești, cum îți vezi „actorii”? Cum vezi România?
J.K. E o întrebare foarte bună… Desigur, e diferit să vii din afară. Ca cercetător care lucrează pe o altă cultură, un alt context social, e important să nu exagerezi în transformarea subiectului de studiu într-un fapt „exotic”, să evidențiezi doar „geniul” sau doar ce ți se pare fascinant. Cred că imaginea mea despre România a fost mereu una a unei diversități incredibile. Nu m-am gândit niciodată la România în sens esențialist, să caut „esențialul românesc”. Tocmai diversitatea nesfârșită a acestei țări este ceea ce mă atrage ca cercetător venit din exterior. Dintr-un capăt în celălalt, am făcut cercetare de teren în Dobrogea, în centrul Transilvaniei, în Moldova și pot spune că România este atât de vastă, încât, în sine, este un univers. Asta o face fascinantă pentru cercetător. Înseamnă că trebuie mereu să fim atenți să nu esențializăm și să tragem concluzii prea generale din studii de caz particulare. Sigur, există dimensiuni macro, dar abordarea comparativ-istorică, privind moștenirile imperiale cu care avem de-a face aici, ne încurajează să gândim dincolo de statul-națiune, să privim și la perioada de dinainte, și la ce urmează. Așadar, când combini cele două lucruri – diversitatea internă a României și moștenirile imperiale rusești, habsburgice, austro-ungare, otomane – vezi România într-o lumină fascinantă. Cred că în asta rezidă atracția, misterul pe care îl exercită această țară.
A.Ș. Și ultima mea curiozitate: urmezi, în vreun fel, pașii mentorilor academici din anii 1980? Hitchins, Verdery sau, mai aproape de tine, Deletant? Ajuți la formarea unei noi generații de specialiști în studii românești în Occident?
J.K. Îmi doresc foarte mult asta. Am avut norocul să am doi studenți excelenți care și-au făcut doctoratul la University College Cork, o studentă din România, Iulia Cindrea Nagy, și unul din Republica Moldova, Dumitru Lisnic, și, de asemenea, am avut colaboratori în echipa din cadrul proiectului ERC Hidden Galleries, unde am avut o ocazie extraordinară de a colabora cu cercetători din estul și centrul Europei. Dar Irlanda nu e o țară foarte atractivă pe zona studiilor est- și central europene, deoarece este nevoie de mult efort să construiești și să obții finanțare pentru programe axate pe astfel de studii. Dar aceasta este ambiția mea personală: să construiesc o comunitate internațională de cercetători afiliați la University College Cork, în Irlanda, și sper ca această legătură să fie consolidată prin parteneriate, precum cel cu universitatea din Târgu Mureș, pentru a asigura un flux de studenți între cele două instituții și pentru a crea excelență în formare.
