Jurnalul lui Băncilă poate fi receptat din multiple unghiuri de analiză (istoric, literar, memorialistic) și din diferite perspective auctoriale: ca narațiune critică asupra greșelilor politice ale Legiunii, ca jurnal al supraviețuirii unui intelectual disident în timpul dictaturii regale, ca imagine de ansamblu asupra vieții intelectuale românești la sfârșitul anilor interbelici, dar și ca o critică virulentă a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Memorialistic și ideologic, jurnalul filozofului brăilean se situează în afara dihotomiei ireconciliabile dintre narațiunile literare pro-legionare și cele critice la adresa mișcării fasciste românești. Dincolo de fiorul hagiografic pro-legionar manifest în scrierile unor colegi de generație (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu), Băncilă se distinge prin analizele sale critice la adresa instinctului politic al lui Corneliu Zelea Codreanu și a venalității unor membri (de pildă, cazul Ernest Bernea). Admirator fervent al mesajului politic al mișcării conduse de Codreanu și critic necruțător al corupției patronate de Carol al II-lea („Popescu”, „Bestapul”, „2bețe”) și al inacțiunii statului în privința înzestrării militare și a diplomației pe fondul ascensiunii Germaniei naziste, Băncilă nu a ezitat să sancționeze lipsa de pragmatism politic și eroarea majoră a lui Codreanu, care anunțase că victoria legionară în alegeri ar fi echivalat cu pactizarea României cu Germania nazistă și Italia fascistă. Spre deosebire de cei care îi atribuiau liderului legionar calități mesianice, de profet și mistic religios demn de un cult al personalității, Băncilă demască amatorismul politic al „Căpitanului” și incapacitatea sa de a prevedea consecințele propriilor acte ca lider al Mișcării Legionare: „Când Căpitanul a dat ordinul acela în februarie 1938 că lasă fiecăruia libertatea de acțiune – Garda a fost înmormântată. Nimeni nu se aștepta la asta (deși s-a zis că a fost ceva înțelept; dar înțelept era dacă nu se ajungea aici, la necesitatea acestui ordin). Cu 24 de ore înainte Garda era încordată ca un erou din mitologie, era un singur organism. Dar, dintr-o dată, prin ordinul de mai sus, ea a fost pusă la pământ. Legionarii au redevenit oameni individuali și au devenit oi. Cum de n-a prevăzut Căpitanul acest moment? O, eroismul din 1936-7 și-a găsit animatorul și organizatorul (Căpitanul: în asta a fost genial), după cum și-a găsit doctrinarul (Moța), dar nu și-a găsit șeful politic (și Românilor li s-a escamotat astfel revoluția). Aici a fost dezastrul!” (p. 267). Scrise în 6 mai 1939, în plină represiune anti-legionară și sub spectrul excluderii din învățământ sau al arestării, aceste rânduri pot fi considerate expresia oportunismului sau a instinctului de conservare al unui intelectual aflat în vizorul autorităților. Analiza prăbușirii mișcării după arestarea lui Codreanu trădează dezamăgirea față de pasivitatea liderului legionar, care a dus la reprimarea violentă a mișcării de către autoritățile carliste și la dispariția fizică a elitei legionare.
Odată cu ascensiunea lui Horia Sima ca lider de facto al Legiunii și căderea dictaturii carliste în favoarea regimului bicefal legionar-militar condus de generalul Ion Antonescu, Băncilă îl va idealiza încă de la prima întâlnire pe Sima, din considerente atât oportuniste, cât și din speranța realizării revoluției legionare, drept un „om providențial”: „H. S. [Horia Sima] a apărut în prag simplu, tânăr și cu o fluență de subtilitate în jurul persoanei lui. La aerul lui transcendental-moale contribuia și faptul că nu auzea bine (urmare a bătăilor primite). Un om de talia lui Moța, de 30-35 de ani (legionarii îl fac mai în vârstă. Dar tânăr, e matur ca gândire.) Mai fin decât Căpitanul în ținută, cuvinte (termeni și fraze mai subtile, mai variate, mai nuanțate) – dar natural nu cu siguranța instinctului și măreția cosmică a Căpitanului. … Sima e mai intelectual (dar e și el foarte fixat – încăpățânat), se caută, e mai divers. Are o față care seamănă și cu a Căpitanului (o clipire în ochi care amintește obsedant pe Căpitan) și are ceva și din Moța: atât fizic cât și spiritual H. S. e o sinteză ori o mijlocie între Căpitan și Moța. Are instinctul Căpitanului până la un punct și intelectualitatea lui Moța până la un punct.” Sfârșitul abrupt al guvernării național-legionare din ianuarie 1941 face imposibilă o deconstrucție critică a portretului său idealizant. Finalul Jurnalului este marcat de eșecul regimului legionar, de baia de sânge dintre armată și legionari și de pogromurile declanșate de aceștia, inclusiv masacrarea bestială a evreilor la abator (p. 437), dar și de excluderea lui Băncilă din Ministerul Educației Naționale, unde ocupa o funcție importantă.
Jurnalul conține și informații prețioase despre intersecțiile intelectuale ale lui Băncilă cu figuri interbelice ca Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Traian Herseni, Nichifor Crainic, dar și cu personaje menționate sub pseudonime pentru protejarea identității lor în cazul unei eventuale arestări. Dacă Blaga și Nae Ionescu rămân reperele tutelare ale tânărului brăilean, paginile sale înmagazinează memoria colectivă a unei epoci aflate la apus, colportând informații, zvonuri și reflecții asupra vieții politice și culturale. Portretul deloc flatant al viitorului rege Mihai ca elev al clasei palatine, evocarea întâlnirilor cu Blaga sau corespondența și schimburile de idei cu Nae Ionescu completează firul narativ dedicat istoriei Legiunii. Destinat atât specialiștilor în istorie, filozofie și studii culturale, cât și publicului nespecializat, Jurnalul lui Vasile Băncilă are potențialul de a captiva cititorul, de a deschide noi perspective de interpretare asupra trecutului și, prin prisma lecțiilor dure ale ultimilor ani interbelici, de a sugera posibile repere pentru crizele ideologice și frământările politice ale României contemporane.
Odată cu ascensiunea lui Horia Sima ca lider de facto al Legiunii și căderea dictaturii carliste în favoarea regimului bicefal legionar-militar condus de generalul Ion Antonescu, Băncilă îl va idealiza încă de la prima întâlnire pe Sima, din considerente atât oportuniste, cât și din speranța realizării revoluției legionare, drept un „om providențial”: „H. S. [Horia Sima] a apărut în prag simplu, tânăr și cu o fluență de subtilitate în jurul persoanei lui. La aerul lui transcendental-moale contribuia și faptul că nu auzea bine (urmare a bătăilor primite). Un om de talia lui Moța, de 30-35 de ani (legionarii îl fac mai în vârstă. Dar tânăr, e matur ca gândire.) Mai fin decât Căpitanul în ținută, cuvinte (termeni și fraze mai subtile, mai variate, mai nuanțate) – dar natural nu cu siguranța instinctului și măreția cosmică a Căpitanului. … Sima e mai intelectual (dar e și el foarte fixat – încăpățânat), se caută, e mai divers. Are o față care seamănă și cu a Căpitanului (o clipire în ochi care amintește obsedant pe Căpitan) și are ceva și din Moța: atât fizic cât și spiritual H. S. e o sinteză ori o mijlocie între Căpitan și Moța. Are instinctul Căpitanului până la un punct și intelectualitatea lui Moța până la un punct.” Sfârșitul abrupt al guvernării național-legionare din ianuarie 1941 face imposibilă o deconstrucție critică a portretului său idealizant. Finalul Jurnalului este marcat de eșecul regimului legionar, de baia de sânge dintre armată și legionari și de pogromurile declanșate de aceștia, inclusiv masacrarea bestială a evreilor la abator (p. 437), dar și de excluderea lui Băncilă din Ministerul Educației Naționale, unde ocupa o funcție importantă.
Jurnalul conține și informații prețioase despre intersecțiile intelectuale ale lui Băncilă cu figuri interbelice ca Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Traian Herseni, Nichifor Crainic, dar și cu personaje menționate sub pseudonime pentru protejarea identității lor în cazul unei eventuale arestări. Dacă Blaga și Nae Ionescu rămân reperele tutelare ale tânărului brăilean, paginile sale înmagazinează memoria colectivă a unei epoci aflate la apus, colportând informații, zvonuri și reflecții asupra vieții politice și culturale. Portretul deloc flatant al viitorului rege Mihai ca elev al clasei palatine, evocarea întâlnirilor cu Blaga sau corespondența și schimburile de idei cu Nae Ionescu completează firul narativ dedicat istoriei Legiunii. Destinat atât specialiștilor în istorie, filozofie și studii culturale, cât și publicului nespecializat, Jurnalul lui Vasile Băncilă are potențialul de a captiva cititorul, de a deschide noi perspective de interpretare asupra trecutului și, prin prisma lecțiilor dure ale ultimilor ani interbelici, de a sugera posibile repere pentru crizele ideologice și frământările politice ale României contemporane.
