O astfel de reflecție, născută dintr-o veritabilă dihotomie existențială, ne plasează pe un continuum interior, în care oscilăm între cele două ipostaze, trecând succesiv prin fiecare dintre ele. Alteori, acest demers cognitiv ne poate conduce rapid către o poziționare clară și asumată.
Dincolo de aceste dileme se ridică însă întrebarea fundamentală: ce este, de fapt, invidia și care este mecanismul psihologic care ne determină să o simțim față de ceilalți?
Mai întâi, trebuie precizat că invidia este un sentiment profund uman, parte integrantă din corolarul emoțiilor pe care fiecare dintre noi le trăiește de-a lungul vieții, alături de bucurie, fericire, anxietate, tristețe, furie și multe altele. Filosofii, literații, scriitorii, dar mai ales psihologii au încercat, de-a lungul timpului, să ofere un sens acestei trăiri complexe.
În domeniul psihologiei, psihanaliștii au fost cei dintâi care au abordat invidia într-o manieră explicit psihologică. Din perspectiva psihanalitică, invidia este plasată într-o relație antagonică față de recunoștință și într-o relație de interdependență cu vanitatea și narcisismul. Astfel, autori precum Sigmund Freud, Melanie Klein și Donald Winnicott au pornit de la premisa că invidia reprezintă un mecanism instinctual, care apare în cadrul relației individului cu celălalt, ca efect al unei poziționări narcisice. Potrivit teoriilor psihanalitice, originea acestui sentiment se află în structura complexului Oedipian, invidia fiind declanșată de trăiri de vulnerabilitate personală, asociate cu un intens sentiment de inferioritate (Freud, 1914; Klein, 2008; Winnicott, 1960). Rămâne deosebit de interesant modul în care psihanaliștii au corelat invidia, ca trăire afectivă, cu narcisismul, privit din perspectivă atitudinală și comportamentală.
În opoziție totală cu orientarea psihanalitică, abordarea rațional-emoțională și comportamentală afirmă că invidia apare din cauza unor credințe iraționale ale individului, care, în anumite circumstanțe, capătă forme absolutiste, precum: „Trebuie să fiu cel mai bun”, „Trebuie să realizez lucruri mărețe, așa cum au făcut și alții”, „Este incorect că alții au mai mult decât mine” etc. În acest context, psihologul american Albert Ellis identifică și descrie o cerință absolutistă și irațională, explicând că aceasta se manifestă la nivelul așteptărilor individului. Un „trebuie” absolutist are o valență profund negativă în viața oamenilor, deoarece presupune și include cerințe nerealiste, imperative și neadaptate la realitatea factuală. Acest fenomen apare deoarece există numeroase situații contextuale sau sociale asupra cărora individul nu are control, iar cerințele absolutiste de tip „trebuie”, atunci când nu sunt satisfăcute, generează o serie de emoții negative intense, printre care se află și invidia.
Dacă încercăm să ne amintim care erau cele mai utilizate cuvinte prin care părinții noștri încercau să ne determine să învățăm mai mult pentru școală, să facem curățenie în cameră sau să citim mai mult, probabil că primul care ne vine în minte ar fi cuvântul „trebuie”: „trebuie să înveți”, „trebuie să faci curat în cameră”, „trebuie să citești mai mult” etc. Problema nu este cuvântul în sine, ci faptul că, uneori, atunci când nu făceam lucrurile „așa cum trebuia”, urma o dezaprobare sau o reacție negativă din partea părinților.
Cu alte cuvinte, tot acest model parental de reacție a contribuit la o condiționare între cuvântul „trebuie” și consecințele acestuia: dacă am făcut ceea ce trebuia, urma o recompensă; dacă nu, apărea dezaprobarea sau întărirea negativă. În acest fel, este posibil să se formeze și invidia, ca urmare a comparațiilor pe care părinții le făceau în copilărie, folosind cuvântul „trebuie” în raport cu performanțele altor copii. Aceasta putea conduce la o condiționare de tipul: „Ceilalți sunt mai buni decât tine la învățătură, trebuie să fii și tu ca ei!” sau „Trebuie să ai rezultate bune la învățătură dacă vrei să primești un anumit lucru!”. (Ellis, 2001) Putem afirma faptul că un copil care suportă astfel de comparații repetate, va dezvolta, în timp, adversitate nu doar față de părinții care îl compară negativ, ci și față de cei care reprezintă obiectul comparației – colegi mai buni, frați etc.
Această reminiscență dobândită în copilărie, datorită acestor tipuri de condiționări, îi influențează reacțiile interpersonale viitorare, astfel că, de fiecare dată când există o situație de viață care implică competiție sau comparație cu ceilalți, aceste tipuri de poziționări prin intermediul gândirii iraționale se activează. Rezultatul este generarea unei emoții puternice, în cazul nostru invidia, determinată mai mult de interpretarea irațională prin care individul percepe situația, și nu de situația în sine.
De multe ori, oamenii au tendința să creadă că situațiile dificile prin care trec sunt cele care le provoacă emoții negative. Totuși, perspectiva cognitivă indică o abordare diferită: nu evenimentul în sine îl tulbură pe individ, ci modul în care acesta îl înțelege și modul în care se poziționează vizavi de evenimentul în sine (Beck, 1979). Cu alte cuvinte, nu faptele obiective ne determină reacția emoțională, ci semnificația pe care o acordăm noi acelor fapte, prin intermediul gândirii.
În acest sens, Aaron Beck a descris ceea ce numește triada cognitivă, un model care surprinde modul în care oamenii își formează credințele despre sine, despre lume și despre viitor. Potrivit lui Beck și colaboratorilor săi, această triadă joacă un rol esențial în felul în care apar și se mențin emoții dificile, precum depresia, anxietatea sau chiar invidia (Beck, Rush, Shaw & Emery, 1987). Atunci când modul individului de a se privi pe sine și de a interpreta realitatea sau de a anticipa ceea ce urmează se distorsionează, acesta devine mai vulnerabil în fața unor stări emoționale apăsătoare.
Modelul cognitiv propus de Beck pornește de la o idee simplă: atunci când se întâmplă ceva, mintea noastră reacționează imediat prin intermediul unor gânduri automate, care sunt negative și exagerate. Aceste gânduri declanșează apoi un întreg lanț de reacții: emoțiile, senzațiile fiziologice din în corp, respectiv felul în care individul reacționează la nivel comportamental în relație cu aceste procese (Beck & Emery, 2005). În acest fel, modul de a gândi devine punctul central al întregii experiențe, influențând atât starea emoțională, cât și reacțiile fizice și comportamentale pe care le avem. Așadar, la Beck, invidia apare în relație cu egoncentrismul, acesta fiind văzut drept un comportament exagerat, care devine exacerbat în lipsa altor emoții pozitive cum sunt iubirea, empatia și altruismul. Din această perspectivă, există câteva comportamente care, chiar dacă nu reprezintă încălcarea normelor sociale, stau la baza multor probleme interpersonale ce pot apărea în viața unei persoane. Acestea sunt lăcomia, mâncatul necontrolat, relațiile sexuale multiple, lenea, vanitatea și invidia, iar din ultimele două se poate desprinde și furia sau mânia, care reprezintă o consecință a egocentrismului și a invidiei. Cu toate acestea, se pare că ființa umană este mai capabilă să identifice în alții aceste coordonate negative și să le recunoască mai greu –
spre deloc – la propria persoană (Beck, 2000).
Dintr-o perspectivă psihopatologică, problematica invidiei este integrată, plecând de la tradiția psihanalitică, în cadrul narcisismului, mai exact al tulburării de personalitate narcisică. Relațiile personalității narcisice sunt marcate de o nevoie permanentă și intensă de admirație, ca și cum privirea celorlalți ar trebui să fie neîntrerupt îndreptată asupra sa; această admirație este percepută drept singura sursă capabilă să-i confirme o identitate altminteri fragilă. Idealizează anumite persoane doar pentru a le devaloriza brusc pe altele, iar uneori,în scurt timp, chiar pe aceleași, mai ales atunci când îi nu mai servesc scopului său direct. În acest tango instabil, invidia ocupă rolul central: ea îi alimentează disprețul, distanța și atitudinea condescendentă față de cei percepuți drept rivali sau posesori ai unor calități pe care personalitatea narcisică nu le poate admite în sine. Pentru a-și atinge obiectivele, exploatează și folosește oamenii ca pe resurse sau obiecte, iar lipsa empatiei îi împiedică accesul la relații autentice și stabile (Kernberg, 2022). Astfel, invidia nu doar colorează lumea exterioară, ci o fragmentează, făcând aproape imposibilă apropierea emoțională autentică. Din nefericire, mediul social nu doar că nu contrazice adesea tiparul narcisic, ci îl alimentează. Într-o lume în care superficialitatea, competiția agresivă și validarea externă distorsionată sunt adesea confundate cu valorile autentice, grandiozitatea narcisică ajunge să fie apreciată, chiar glorificată, și astfel devine un semn fals de putere. Sentimentul de îndreptățire crește, iar interesul social – capacitatea de a vedea dincolo de propriul Eu – începe să se atrofieze. În acest context, responsabilitatea față de ceilalți se estompează, iar personalitatea narcisică găsește în exterior exact confirmările de care are nevoie pentru a-și consolida credințele exagerate despre sine. Astfel, sistemul și dinamica relațională nu doar tolerează, ci uneori întăresc în mod activ atitudinile narcisice și, odată cu ele, invidia care se ascunde în spatele fațadei de autosuficiență (Sperry et al., 2016).
Dacă părăsim domeniul psihopatologiei și pășim într-un teritoriu psiho-social mai larg, observăm, pornind de la teoriile psihologice amintite anterior, că invidia poate lua multiple forme: instinct primar, emoție negativă, atitudine irațională sau credință disfuncțională. În anumite contexte, ea se poate integra firesc într-un spectru narcisic. Există însă un aspect fundamental: invidia nu poate coexista cu sentimente precum iubirea, toleranța sau empatia; ele se exclud reciproc, asemenea luminii și întunericului.
Privind dinamica interacțiunilor umane contemporane, devine evident că invidia se manifestă frecvent, uneori subtil, alteori vizibil, ca o forță prezentă în structura socială. Este interesant cum invidia pare să funcționeze ca un vector psihologic, care pornește, adesea, din asumpția: „vreau și eu să devin cineva, vreau să fiu și eu văzut și auzit”. Această poziționare dihotomică, în care valoarea personală depinde de comparația cu ceilalți, alimentează sentimente intense de îndreptățire. Astfel, drumul de la invidie la furie sau mânie devine foarte scurt, mai ales atunci când dorințele nu se împlinesc.
Curios este faptul că tocmai atitudinile raționale – reflexivitatea, autoanaliza, capacitatea de a distinge între punctele forte și cele vulnerabile – sunt umbrite de invidie și de nevoia presantă de confirmare. În locul introspecției, apare impulsul, iar în locul maturității emoționale se instalează reacția compulsivă. Această dinamică devine și mai vizibilă în mediul online, unde Eul se proiectează prin ceea ce postăm și comentăm. Pe rețelele sociale, individul se exprimă nu doar prin ideile lui, ci prin întreaga structură personală: valori, credințe, vulnerabilități și, din păcate, emoții suprimate precum invidia, aspect care îl determină să devină resentimentar. În momentul în care emoția învinge rațiunea, atunci când invidia, răutatea sau malițiozitatea ies la suprafață, ceva blochează capacitatea individului de a recunoaște că se află într-o poziție greșită. Mecanismele narcisice devin un fel de „anestezic moral” care împiedică în acel moment orice fel de asumare a responsabilității.
Acest antidot fals, această amorțire a bunului-simț, a respectului și a reciprocității, își are rădăcina tot în invidie, mai precis în egocentrism și în îndreptățire. În această zonă apar prejudecățile față de diferențele culturale sau sociale, precum și dificultatea de a accepta perspective divergente. O astfel de rigiditate în raport cu ceilalți, bazată pe neacceptarea diversității și a opiniilor alternative, generează reacții disproporționate la orice formă de contra-argumentare. În felul acesta, invidia nu rămâne un simplu sentiment interior, ci devine un mecanism prin care individul se raportează la lume și se închide în propriile certitudini, convins fiind că ceilalți există doar pentru a-l confirma sau a-l aproba.
Observarea proceselor psihologice ale invidiei nu trebuie să se limiteze doar la identificarea ei ca fenomen psihologic, ci implică și înțelegerea modului în care aceasta se reflectă în comportamente și interacțiuni. În numeroase contexte sociale, expresiile narcisismului și ale invidiei se regăsesc sub diverse forme, răspândite în aproape toate domeniile vieții colective. Atunci când asemenea manifestări generează tensiuni sau disensiuni relaționale, apare nevoia firească de ajustare, pentru a reduce impactul lor asupra interacțiunilor.
În multe situații, clarificarea realității relaționale se realizează mai puțin prin cuvintele rostite și mai mult prin acțiuni repetate. Discrepanțele vizibile dintre ceea ce o persoană afirmă și ceea ce face pot ridica întrebări legate de consecvența comportamentală. Se observă, uneori, tendința unor persoane din proximitate de a justifica comportamente incongruente, chiar și atunci când acestea sunt marcate de egocentrism sau de atitudini influențate de invidie. În asemenea contexte, faptele sunt reinterpretate într-o lumină favorabilă, iar incongruențele sunt minimizate, în timp ce explicațiile celor implicați ajung să cântărească mai mult decât acțiunile propriu-zise.
Indivizii care funcționează preponderent într-un stil relațional centrat pe sine tind să își mențină tiparele comportamentale de bază, chiar dacă expresia acesteia se modifică uneori în funcție de situație. Continuitatea unei relații devine posibilă doar în măsura în care ambele părți rămân deschise la dialog și ajustare. Când interacțiunile devin însă recurente și tensionate sau solicită constant resurse emoționale, apar mecanisme naturale de reglare, precum distanțarea sau trasarea unor limite comportamentale.
Un principiu adesea invocat în psihologie este acela că istoricul comportamental oferă indicii relevante cu privire la posibilele evoluții ulterioare. Această observație nu exclude posibilitatea schimbării, dar sugerează că anumite tipare – auto-centrismul, comparația continuă, invidia sau formele subtile de manipulare – tind să se repete. Din acest motiv, analiza comportamentelor recurente poate aduce o claritate mai mare decât concentrarea exclusivă asupra justificărilor formulate pentru acestea. În mediile sociale, comportamentele cu componentă narcisică sau manipulativă se pot manifesta în contexte marcate de competiție sau comparație. Printre primele semne observabile se regăsesc distorsionarea informațiilor prin exagerări ori omisiuni, repetarea frecventă a unui mesaj cu scopul modelării percepției altora, reacțiile defensive la confruntarea cu aspecte factuale, precum și promisiunile vagi sau greu de realizat, care introduc ambiguitate în relație. Aceste manifestări configurează o dinamică în care narcisismul și invidia nu reprezintă doar caracteristici individuale, ci și modalități de raportare la ceilalți, influențând subtil calitatea interacțiunilor.
Am putea concluziona faptul că competitivitatea agresivă, dorința de a fi cel mai bun sau de a fi important, precum și comparația negativă cu ceilalți, pot constitui factori care declanșează apariției invidiei.
În acest plan, din perspectivă psihologică, comparația devalorizantă cu ceilalți este, în sine, foarte dificil de acceptat și tolerat. Stoicii par să fi înțeles demult acest aspect, observând că o parte semnificativă a suferinței interioare se naște din comparație și din sentimentul de invidie. Marcus Aurelius sublinia că pentru a reuși să fie fericiți și împăcați cu ei înșiși, oamenii ar trebui să își urmeze propriile tipare comportamentale, indiferent de părerile și reacțiile celor din jur, afirmând: „Chiar dacă tu ai plesni de ciudă, ei tot vor face întotdeauna aceleași lucruri.” În această notă, constanța naturii umane și iluzia schimbării celorlalți devin două elemente aflate într-o relație antagonică.
Astfel, așteptarea ca ceilalți să își modifice atitudinile invidioase sau comportamentele centrate pe sine se dovedește, de multe ori, o anticipare nerealistă. Răspunsul pare să se regăsească, mai curând, în capacitatea individului de a-și ajusta propria poziționare, dezvoltând o formă de rezistență psihologică la influențele negative ale invidiei și narcisismului din mediul social. Iar acest lucru necesită o muncă asiduă a fiecărui om, cu identificarea și corectarea propriilor sentimente și atitudini bazate pe invidie, în așa fel încât relațiile cu ceilalți să devină mai bune și mai armonioase.
