Speranța că rezultatele tuturor acestor mișcări încep să prindă contur a fost alimentată și de intrarea pe tărâmul unor detalii tehnice – schimburi de teritorii, formule de garantare a securității Ucrainei –, dar și de știrea cu privire la o întâlnire proiectată între președinții Ucrainei și Federației Ruse. Disiparea acestei perspective Putin–Zelenski i-a determinat pe mulți observatori și comentatori ai evenimentelor de politica externă să concluzioneze că, în Alaska, nu s-a întâmplat nimic semnificativ, iar la 18 august, la Washington, europenii l-ar fi împiedicat pe Donald Trump să pună o presiune suplimentară pe liderul ucrainean și chiar să se dezangajeze.
În general, imaginile spectaculoase, declarațiile liderilor și reuniunile diplomatice hrănesc atât tabăra susținătorilor Ucrainei, cât și pe cea a celor care, cu timpul, au devenit mai puțin sensibili la suferințele poporului ucrainean sau chiar biruiți de egoismul național, alimentat de crize, frici, traume istorice și acțiuni hibride. Ca niciodată în istorie, starea de spirit a observatorilor implicați cunoaște o succesiune de altitudini amețitoare: declarațiile lui Donald Trump privind „sancțiunile devastatoare” la adresa Rusiei ridică moralul la cotele cele mai înalte, râuri întregi de cerneală evocând virajul la 180 de grade al președintelui american; dimpotrivă, semnalele de posibilă complicitate cu omologul său de la Kremlin generează speculații și acuzații privind influența serviciilor rusești asupra președintelui american, chiar înainte de prima accedere a acestuia la Casa Albă. În fața avalanșei de asemenea comentarii, observatorul obișnuit are la dispoziție câteva instrumente pentru înțelegerea realității. Acestea sunt urmărirea activităților de pe front, separarea faptelor de declarațiile de intenție, compararea declarațiilor oficialilor occidentali și ruși pentru a identifica dacă într-adevăr subiectele au sau nu lecturi diferite, notarea evenimentelor din fundal – cele care vizează, de exemplu, China–Rusia, India–Rusia, China–India, dar și altele, întrucât ne aflăm în fața unui conflict mondializat, și, în sfârșit, debarasarea de tentația de a confunda dorințele cu realitatea.
Alaska, secvenţa unei imagini dintr-un proces mai amplu
Reuniunea la nivel înalt găzduită de baza interarme Elmendorf-Richardson de la Anchorage nu a fost un eveniment spontan, ci secvența de imagine a unui proces de negociere ajuns în etapa de nivel înalt imediat după revenirea la Casa Albă a lui Donald Trump. Aceasta însemnă că a existat o etapă premergătoare, iar semnalele ajunse în spațiul public privitoare la reluarea discuțiilor între Washington și Moscova – deci ale intenției celor două părți de a ajunge la o soluție negociată și în ce privește Ucraina – au apărut încă din ultimele luni ale administrației Joseph Biden. Schimbul de spioni de la Ankara, din 1 august 2024 – cel mai important de la sfârșitul Războiului Rece –, precum și momentul ales, care a oferit o oportunitate de imagine administrației democrate în perioada de vârf a campaniei electorale, arată că Moscova a perceput schimbarea de strategie1 a Washingtonului ca fiind una reală. Privind din această perspectivă, procesul de negociere cu Moscova nu poate fi considerat drept o inițiativă lansată de Donald Trump, ci una preluată și continuată de cel de-al 47-lea președinte al SUA, desigur, în stilul care îi este caracteristic. De asemenea, în sprijinul afirmației potrivit căreia summitul de la Alaska a avut la bază un proces mai amplu stă și faptul că unul din obiectivele declarate ale summitului de la Riad, din 18 februarie 2025 – care a pus față în față o delegație americană condusă de secretarul de stat Marco Rubio și una rusă condusă de ministrul Afacerilor Externe Serghei Lavrov – a fost pregătirea unei întâlniri la cel mai înalt nivel. Doi membri importanți ai celor doua delegații – ambasadorul Iuri Uşakov, consilierul diplomatic al președintelui rus, și Mike Waltz, pe atunci consilierul american pentru securitate națională – au declarat presei că reuniunea de la Riad a avut ca obiectiv „deschiderea căii pentru un summit între Trump și Putin. După încheierea discuțiilor, Ushakov și Waltz au declarat că nu a fost stabilită o dată pentru summit.” În sfârșit, între summitul de la Riad și cel din Alaska au avut loc trei reuniuni tehnice și consultări americano-ruse (Istanbul – 27 februarie și 10 aprilie, Riad – 24 martie), cinci deplasări în Rusia ale trimisului special american Steve Witkoff (la jumătatea lui februarie, la Moscova – confirmată public de Donald Trump la 21 februarie 2025, apoi la Moscova – 14 martie, Sankt Petersburg – 11 aprilie, Moscova – 25 aprilie și 6 august), o deplasare la Washington a trimisului special rus Kiril Dimitriev (aprilie), precum și trei convorbiri telefonice între președinții Statelor Unite și ai Rusiei (12 februarie și 18 martie). Avem, astfel, imaginea unui proces marcat de contacte frecvente.
Certitudinile: Ucraina, un capitol între altele al negocierii americano-ruse şi … războiul
Separarea declarațiilor de intenție, a gesticulărilor, a tentativelor de influențare sau de intrare în procesul de negociere americano-rus, a speculațiilor de certitudini și a semnalelor reale reprezintă o provocare în contexul în care, pe bună dreptate și, am putea spune chiar, din fericire, narativul dominant este marcat de considerații etice și de dorința de a sprijini Ucraina. Totuși, o lectură atentă permite evidențierea unor certitudini.
Prima şi cea mai importantă se referă la un proces de negociere americano-rus mai amplu, care nu privește numai Ucraina, ci o tematică strategică mai amplă. Comunicatul postat inițial pe contul Truth Social al președintelui Donald Trump, ca urmare a convorbirii telefonice dintrei celor doi șefi de stat din 12 februarie, reprezintă documentul cel mai generos în privința conținutului acestor negocieri: războiul din Ucraina, Orientul Mijlociu, energia, inteligența artificială, dolarul american și diverse alte subiecte. Organizarea summitului în Alaska, la 8 000 de km de Ucraina, dar riveran Oceanului Înghețat de Nord, evocă depărtarea de flancul estic al NATO și interesul pentru acest teatru geostrategic emergent. În sfârșit, vizita la Houston a șefului agenției spațiale ruse Roscosmos, Dimitri Bakanov, cu numai două săptămâni înainte de summitul din Alaska, și comunicatul generos al părții americane pe tema cooperării spațiale cu Rusia până în 2030, evidențiază un alt domeniu de interes al negocierii: spațiul extraatmosferic.
A doua certitudine privește semnalele care arată intenția celor două părți de a ajunge la o înțelegere, dar poate și o necesitate, atunci când o mare putere terță poate manifesta tendințe hegemonice. În comunicatul din 12 februarie se face referire la istoria luptei comune din cel de-al Doilea Război Mondial. Imaginile summitului din Alaska completează tabloul semnalelor: sincronizarea aterizării celor două aeronave prezidențiale, covorul roșu plasat în diagonală pentru a converge cu cel rezervat președintelui american, militarii americani prezenți la scara aeronavei ruse în uniforme de gală, gesturile amicale ale președintelui Trump, deplasarea în aceeași limuzină – o raritate cand este vorba de liderul unei puteri nucleare – conferința de presă comună. Suprapunerea acestor imagini cu cele de la summitul de la Washington, desfășurat trei zile mai târziu, scoate în evidență câteva diferențe majore: organizarea discuției în Biroul Oval a fost exemplară pentru transmiterea mesajului de inegalitate, în timp ce absența unui comunicat final sau a unei conferințe de presă comune a fost remarcabilă chiar și într-un context interaliat.
A treia certitudine este reprezentată de apropierea de facto a puterilor europene de poziția americană în ce privește Ucraina. Astfel, comunicatul european (semnat de Macron – Franța, Meloni – Italia, Merz – Germania, Starmer – Marea Britanie, Stubb – Finlanda, Tusk – Polonia, Costa – Consiliul European, von der Leyen – Comisia Europeana) dat publicității la scurt timp după summitul din Alaska, nu mai face nicio referire la acordul de încetare a focului prealabil oricărei negocieri de pace. Totuși, aceasta era o veche exigență a Coaliției de Voință. Aceleași puteri europene par să fie mai flexibile, și deci aliniate cu poziția americană, și în ceea ce privește concesiile teritoriale ale Ucrainei, același comunicat european avansând că „Ucraina va trebui să ia deciziile privind propriul teritoriu”.
Există şi o a patra certitudine: procesul de negociere este vizat de operațiuni hibride, de la care ne parvin unele ecouri. În aprilie 2025, serviciile daneze au identificat o vastă operațiune de dezinformare în sfera digitală, orchestrată de Rusia, vizând o pretinsă solicitare de ajutor din partea Copenhagăi către Moscova pentru a neutraliza veleitățile americane. Scopul evident este accentuarea priorității subiectului „Arctica” pe agenda procesului de negociere americano-rus2.
A cincea certitudine: negocierile complexe între Washington și Moscova nu pot fi înțelese în logica unei evoluții lineare. Astfel, anunțul iminent al unui nou summit Trump–Putin la Budapesta nu s-a concretizat, tocmai pentru că ambele părți au preferat, într-o primă fază, reafirmarea pozițiilor strategice. Demonstrațiile de forță – de la testarea unor capacități militare la deciziile cu tentă economică – fac parte dintr-un ritual al puterii menit să mențină echilibrul psihologic al dialogului dintre cele două părți. Sancționarea companiilor Rosneft și Lukoil de către administrația americană trebuie înțeleasă în această logică: nu ca o încercare de blocare a comerţului acestora cu produse petroliere, ci ca un semnal precis, calibrat, menit să reafirme controlul asupra ritmului și direcției negocierilor. Este o strategie a măsurii, nu a rupturii – o reamintire a faptului că, în jocul marilor puteri, gestul contează adesea mai mult decât efectul său imediat.
În sfârşit, ultima certitudine: continuarea războiului și chiar intensificarea acestuia, pe fondul situației militare ucraineene din ce în ce mai precare. Chiar dacă frontul rezistă, semnele de uzură din partea ucraineeana sunt tot mai frecvente.
Necunoscutele şi incertitudinile procesului de negociere
Cea mai mare necunoscută a contactelor dintre Washington și Moscova este documentul complet care servește drept baza de negociere. Nu îl avem. Dispunem numai de o parte dintre repere, așa cum reiese din comunicatul din 12 februarie. Este posibil ca dezvăluirile recente făcute de Wall Street Journal pe tema discuțiilor secrete dintre Exxon și Rosneft, privind revenirea gigantului american în Rusia, să fie consecința unor puncte deja agreeate la nivel politic în cadrul negocierii americano-ruse. De asemenea, nu știm dacă renunțarea la condiția de încetare a focului pentru a începe negocieri de pace nu reprezintă, de fapt, un element de presiune la adresa lui Zelenski pentru ca acesta să accepte rezultatele eventualelor înțelegeri dintre americani și ruși. Chestiunea intenției reale a Statelor Unite de a exercita presiuni asupra Rusiei ridică mari semne de întrebare, în condițiile intensificării operațiunilor ruseşti de pe front.
Deși europenii din Coaliția de Voință poartă discuții privind cea mai potrivită formulă de garanții de securitate acordate Ucrainei, nimeni nu le poate înscrie la capitolul certitudini. Știrile pe această temă nu sunt aliniate. Dinspre europeni se discută de o forță de reasigurare de 30 000 de oameni, în caz de acord de pace. Totuși, ar exista câteva nuanțe. Cotidianul londonez The Times scria, la 19 august, că Regatul Unit ar avea în vedere „o misiune mai realistă”, care să presupună misiuni de poliție aeriană, formarea armatei ucrainene sau deminare în Marea Neagră. Bloomberg scria, la 22 august, despre un „Plan Meloni”, potrivit căruia Ucraina ar fi mai potrivit să beneficieze de un mecanism de asistență colectivă. Conform acestuia, pe baza unor acorduri bilaterale cu Kievul, în cazul unui atac rus, națiunile Coaliției de Voință ar oferi sprijin defensiv rapid și pe termen lung, asistență economică și sancțiuni împotriva Rusiei.
Dar cele mai multe nuanțe cu privire la garanțiile de securitate oferite Ucrainei vin din partea Washingtonului. La conferința de presă comună cu omologul său american, ținută la Anchorage, președintele Putin a declarat: „suntem de acord cu președintele Trump că securitatea Ucrainei trebuie garantată”. Trei zile mai târziu, la summitul de la Washington, Donald Trump însuși evoca garanții europene pentru Ucraina, „ în coordonare cu Statele Unite”. Ulterior, alte surse diplomatice au dezvăluit posibilitatea ca participarea americană să însemne „comandament, supraveghere și sprijin logistic”, iar la 30 august, cotidianul The Telegraph a relevat că Donald Trump poartă discuții cu aliații europeni privind un plan prin care firme private de securitate americane ar putea fi desfășurate în Ucraina. Peste toate aceste incertitudini rămâne o mare necunoscută: Rusia. Va accepta sau nu o formulă de garanție constituită exclusiv de către occidentali? Și chiar în ipoteza fericită, cât de viabilă va fi aceasta, în condițiile în care Moscova și-a manifestat intenția, imediat după summitul din Alaska, de a avea pârghii în interiorul statului ucrainean? Exigența de a se acorda statut oficial limbii ruse și libertatea de funcționare pentru Biserica Ortodoxa Rusă, așa cum reiese din condițiile avansate de partea rusă, trădează intenția Moscovei de a menține întreaga Ucraina – poate mai puțin partea occidentală din jurul Liovului – într-o zona gri, aidoma unui glacis de securitate. Ne aflăm, așadar, în fața unui proces politic lung, cu foarte multe necunoscute și care va avea drept rezultat previzibil, cum bine spunea Emmanuel Macron într-un discurs în fața Comunității Sant’Egidio, „o pace impură”.
- Schimbarea de strategie a administrației democrate a fost determinată de perspectivele competiției strategice mondiale în condițiile în care Rusia ar fi obligată să pivoteze cu totul spre China. ↩︎
- Pentru că, așa cum indicam în introducere, este necesară o perspectivă globală asupra războiului din Ucraina, evidențiem că există o serie de acțiuni care par menite să crească vulnerabilitatea rutei maritime prin Suez – ceea ce ridică interesul pentru ruta arctică, mai scurtă și cu mai puține provocări securitare, precum atacurile periodice atribuite rebelilor houthi asupra instalațiilor petroliere ale Arabiei Saudite (2019–2022).
↩︎
