Dr. Roland Clark este profesor de istorie modernă europeană la Universitatea din Liverpool (Marea Britanie). Domeniile sale de cercetare includ fascismul, antisemitismul, Holocaustul, mișcările studențești, religia și teologia. Este autorul volumelor Holy Legionary Youth: Fascist Activism in Interwar Romania (Cornell University Press, 2015) și Sectarianism and Renewal in 1920s Romania: The Limits of Orthodoxy and Nationalism (Bloomsbury, 2022), precum și coeditor al lucrării European Fascist Movements: A Sourcebook (Routledge, 2023)
I.B. Dragă Roland, îți mulțumesc că ai fost de acord cu acest interviu! Prima mea întrebare este: de ce ai ales să te concentrezi asupra fascismului românesc interbelic și, în mod special, asupra istoriei Mișcării Legionare?
R.C. Într-un fel, interesul meu pentru istoria Gărzii de Fier a fost o întâmplare fericită. Urmam facultatea la Universitatea din Sydney, parcă într-o altă viață, cu o dublă specializare în istorie și studii religioase. Mă interesau ambele domenii. În anul al doilea am avut un curs despre fascism, iar lectorul a vorbit și despre fascismul clerical. În momentul acela s-a aprins un beculeț în mintea mea: „Uau, asta sună fascinant – preoți cu arme! Trebuie să aflu mai multe despre ei!” Și, ce să vezi, acești preoți trăiau în România. Așa că am început să citesc despre Garda de Fier și ceea ce se scrisese la vremea respectivă în limba engleză. Cum literatura de atunci nu era de cea mai bună calitate, iar cea mare parte prezenta Legiunea Arhanghelul Mihail ca pe un cult milenarist – fiind comparată chiar cu „cargo cults” din Africa, unde Codreanu era înfățișat ca fratele lui Iisus, un nou Mesia – mi-am spus: „Acești oameni sunt complet nebuni, trebuie să înțeleg ce se întâmplă!” Am decis atunci că vreau să-mi fac doctoratul pe această temă. M-am dus la specialista în fascism din departamentul de istorie de la Sydney și i-am spus că vreau să studiez Garda de Fier ca mișcare religioasă. Cum știa câte ceva despre acest subiect, mi-a spus: „Nu, nu poți să faci asta, studiul fascismului nu se face așa! Garda de Fier nu a fost o mișcare religioasă.” I-am replicat: „Ba da, pot s-o studiez din acest unghi”. Așa că am plecat în România pentru 18 luni, ca să învăț limba română. Apoi am mers în Statele Unite, la Pittsburg, unde mi-am făcut doctoratul pe acest subiect. Voiam să-i demonstrez profesoarei că se înșală și că, de fapt, Legiunea chiar a fost o mișcare religioasă. După zece ani de studiu, am ajuns la concluzia că Legiunea nu a fost o mișcare religioasă propriu-zisă, ci o mișcare politică ce folosea limbajul și simbolurile religiei tradiționale. Totuși, istoria Legiunii este absolut fascinantă! Iar odată ce intri în istoria României, nu mai există cale de ieșire, pentru că este plină de ramificații și de oportunități intelectuale asupra cărora te poți concentra și ai destul material de lucru pentru o viață întreagă.
I.B. Cum interpretezi supraviețuirea ideilor fasciste în România anilor ’90 și 2000? Putem vorbi despre o continuare neschimbată a ideologiei legionare sau mai degrabă despre adaptări și transformări? A existat o tranziție de la fascismul legionar la alte forme politice?
R.C. Este foarte tentant să spunem că ideile fasciste erau răspândite peste tot în România și că s-au ascuns o vreme, pentru a reapărea imediat după 1989. Mulți afirmă același lucru și despre religie: în anii ’90 ar fi avut loc o „renaștere religioasă” și oamenii s-ar fi întors la biserică pentru că, în sfârșit, li se permitea. Eu nu cred că acesta e și cazul fascismului. Cei care fuseseră activiști înainte de 1945 au avut destine foarte diferite. Unii au ajuns în închisoare, alții s-au înscris în Partidul Comunist și și-au schimbat radical convingerile; câțiva au emigrat, iar o mică parte s-a refugiat în interiorul Bisericii, unde se pot observa anumite continuități subterane. În rest, fascismul anilor ’90 a fost un fenomen nou, cu două surse principale. Pe de o parte, a existat o căutare a unui trecut cultural „utilizabil”, o moștenire culturală necontaminată de comunism. În acest context trebuie înțeleasă întoarcerea elitei românești postcomuniste către perioada interbelică și către figuri precum Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Toți trei avuseseră, într-un fel sau altul, legături cu fascismul interbelic românesc, dar erau și intelectuali de anvergură internațională. Această ambivalență i-a făcut deosebit de atractivi pentru elitele postcomuniste aflate în căutarea unor repere. Pe de altă parte, au apărut noi actori politici, oameni care deținuseră o anumită putere în regimul comunist și care, după 1989, aveau nevoie de o platformă ideologică nouă pentru a se promova la nivel electoral. Mă gândesc, de pildă, la poeți ca Adrian Păunescu sau la Vadim Tudor, cu al său Partid România Mare. Ei căutau un discurs care să nu fie nici comunist, nici occidental. Liberalismul occidental nu le oferea nici bază de putere, nici rețelele clientelare de care aveau nevoie, așa că s-au întors la naționalismul românesc tradițional, același discurs folosit și de Mișcarea Legionară, cu toate ecourile sale simbolice. Mai târziu, apar figuri precum George Becali, care invocă explicit Legiunea – nu doar ca expresie a naționalismului, ci care reper asumat conștient. Cele două perspective merită comparate și la nivel vizual. În imaginile din presa postcomunistă, Vadim Tudor nu arăta deloc ca un fascist interbelic – costumul, ochelarii, stilul ziarului său erau moșteniri clare are perioadei comuniste. El nu a abandonat niciodată limbajul vizual al comunismului. În schimb, Becali nu a intenționat să reconstituie stilul anilor ’30, ci a reactivat ethosul folcloric și cultul personalității specifice fascismului românesc.
I.B. În contextul politic actual, ar trebui să-i integrăm și pe liderii AUR în istoria complexă a Gărzii de Fier? Sunt ei continuatori naturali ai acesteia sau doar folosesc metafore legionare în scop politic?
R.C. Nu-i cred că pot fi considerați parte a unei tradiții continue. Cei care revendică explicit moștenirea legionară sunt neo-legionarii autentici, precum adepții mișcării Noua Dreaptă, activi mai ales în anii 2000. Din punct de vedere politic însă, AUR reprezintă altceva: un populism de dreapta asemănător cu cel întâlnit în Statele Unite, Marea Britanie, Franța sau Germania. Dacă privim temele lor centrale, diferențele față de fascismul interbelic devin evidente. De pildă, anti-vaccinismul – una dintre temele lor predilecte în perioada pandemiei, când Diana Șoșoacă s-a aflat în centrul atenției – ar fi fost complet străin lui Codreanu. El nu s-ar fi preocupat niciodată de chestiuni precum vaccinarea. La fel și homofobia: deși astăzi este o temă centrală în discursul dreptei radicale, în fascismul interbelic pur și simplu nu exista. În anii 2000, sloganul „Basarabia e România” domina discursul naționalist de dreapta. Astăzi însă, odată cu intrarea banilor rusești în spațiul public, acest mesaj s-a estompat. Reunificarea Republicii Moldova cu România ar fi, de fapt, un gest pro-european – o poziție incomodă pentru o dreaptă radicală tot mai eurosceptică. De asemenea, publicul acestor mișcări s-a schimbat profund. În anii ’30, legionarii mărșăluiau kilometri întregi pe jos pentru a convinge zece țărani să le voteze cu ei. În prezent, AUR se adresează diasporei românești din Italia, Spania sau Belgia, iar Diana Șoșoacă își face auzită vocea la tribuna Parlamentului European. Comunicarea politică de astăzi este digitală, instantanee, globală. Așadar, chiar dacă tropii discursivi pot părea similari, organizarea, mijloacele de comunicare și mesajul sunt complet diferite. Tentativa liderilor actuali ai extremei drepte de a se revendica de la Codreanu nu este altceva decât un artificiu politic și mediatic – o strategie de legitimare prin asocierea cu figuri istorice care, în realitate, n-ar fi avut nimic de-a face cu ei.
I.B. În această logică, cum am putea interpreta „fenomenul Călin Georgescu”? Mulți îl numesc un nou Codreanu, un guru, un nou tip de politician fascist.
R.C. El însuși își dorește să fie perceput astfel de către publicul și electoratul din România. Eu îl văd însă mai degrabă ca pe un Donald Trump sau un Nigel Farage local – nu ca pe un nou Codreanu. De ce? Pentru că îi lipsește ceea ce a dat forță Mișcării Legionare: un partidul organizat, o comunitate disciplinată, o frăție devotată unui ideal și unui lider care întruchipa mișcarea însăși. Georgescu nu întruchipează nimic din toate acestea. Este un produs al erei post-adevăr, un meme politic, o imagine construită cu grijă – un simulacru. Există doar pe rețelele sociale, în interviuri și în câteva clipuri electorale cu el călărind fără cămașă sau înotând în apă rece, asemenea lui Putin. Totul e spectacol. Spre deosebire de Codreanu, Georgescu știe că multe dintre afirmațiile sale sunt false, dar le lansează deliberat, folosindu-se de canalele media pentru a provoca reacții în societatea românească. Nu-l interesează să convingă, ci să atragă atenția – a presei, a publicului. Modul său de a face politică este, de fapt, o formă de spectacol, foarte asemănătoare cu strategia lui Donald Trump, care era familiarizat cu lumea divertismentului și a show-urilor de wrestling. Nu contează cine este mai puternic, ci cine își joacă rolul mai convingător. Este o strategie deliberată, care cultivă disprețul față de public. Iar succesul lui Călin Georgescu în alegerile din 2024 spune ceva profund despre noi, ca societate: vorbește despre incapacitatea noastră de a gândi critic și de a ne informa independent.
I.B. Cum vezi relațiile și intersecțiile dintre conservatorismul american de tip MAGA, mediile ultra-religioase și mișcările neofasciste din România?
R.C. Există mai multe niveluri de conexiune între aceste mișcări. Primul, și poate cel mai apropiat de experiența mea personală, este filonul evanghelic – legăturile dintre România și Statele Unite care se dezvoltă prin rețelele de comunicare și influență controlate de comunitățile baptiste, penticostale și adventiste. O mare parte din baza electorală a lui Donald Trump provine din rândul baptiștilor din sudul Statelor Unite, dispuși să sprijine orice candidat sau partid care le oferă influență asupra deciziilor politice în chestiuni precum avortul, homosexualitatea sau morala publică. Aceste idei au pătruns rapid și în România, inclusiv în mediul ortodox, prin campanii precum Coaliția pentru Familie. Internetul a accelerat enorm acest proces: articolele circulă instantaneu, traduse și redistribuite fără niciun filtru. În paralel, există și curente autohtone de extremă dreaptă cu motivație religioasă, vizibile, de pildă, în recentul scandal legat de interpretarea unui cântec neo-legionar pe versuri de Radu Gyr de către corul de copii Mini-Tronos, chiar în catedrala națională din București. Naționalismul extremist și pseudo-fascismul s-au normalizat în anumite cercuri bisericești până la punctul în care se produce o confuzie între credință și patriotism. În secolul al XIX-lea, misionarii le spuneau aborigenilor australieni că nu e suficient să-l recunoști pe Hristos – trebuia să te îmbraci ca un european și să trăiești muncind pământul. În mod similar, în unele cercuri ortodoxe românești de astăzi, dacă nu porți iei sau nu iubești România, ești privit ca un creștin incomplet.” Această contopire între religie și naționalism este extrem de puternică, mai ales în diaspora, unde imaginea unei „Românii ideale” devine un substitut pentru dezamăgirile vieții din străinătate. De aici și forța acestui naționalism religios transnațional, întreținut de românii din afara țării, care oferă o bază de susținere esențială pentru figuri precum Călin Georgescu.
I.B. Care este, în opinia ta, viitorul acestor mișcări populist-neofasciste din jurul lui Călin Georgescu, Diana Șoșoacă și AUR?
R.C. Istoricii sunt, în general, profeți de slabă calitate, care greșesc adesea. Mi-ar plăcea să cred că doar o parte a populației României este atrasă de extrema dreaptă. În România interbelică, Legiunea nu a depășit niciodată 15% din voturi; Georgescu a obținut mai mult, dar cred că a atins deja limita maximală a bazinului electoral al extremei drepte. Nu văd un electorat suplimentar care să se orienteze în această direcție, decât în cazul în care actuala guvernare de la București ar eșua lamentabil. Exemplele din Marea Britanie sunt relevante: Nigel Farage a devenit o opțiune politică viabilă doar atunci când electoratul s-a săturat să îi voteze pe laburiști sau pe conservatori. Situația ar putea fi similară și în România, dacă deziluzia generalizată față de partide tradiționale ar deveni totală. Pe de altă parte, în ascensiunea dreptei radicale la nivel global, controlul asupra spațiului mediatic joacă un rol esențial. În Statele Unite, Rupert Murdoch, prin Fox News și presa tabloidă, l-a transformat pe Donald Trump într-un fenomen mediatic cu priză la mase. În Marea Britanie, tabloidele de dreapta și chiar BBC-ul, prin timpul generos acordat acestui fenomen, l-au propulsat pe Farage. În România, însă, mass-media este controlată de partidele tradiționale, iar extrema dreaptă nu are acces la aceleași canale. Ea trăiește pe TikTok, Facebook și pe stradă, nu la televizor. Iar atâta timp cât nu controlează instituții-cheie precum Curtea Constituțională, obstacolele în calea ascensiunii sale politice rămân, deocamdată, insurmontabile.
I.B. În calitate de profesor de istorie și specialist fascism, ce sfaturi ai da autorităților, societății civile, mediului academic și politicienilor pentru a contracara pericolul extremei drepte?
R.C. Dacă ne uităm la anii ’30, interzicerea prin lege a fascismului funcționează! A funcționat în Irlanda, când au fost interzise mitingurile Cămășilor Albastre, și în Estonia, când fasciștii au fost excluși din parlament. Nu este o soluție democratică, dar uneori se dovedește eficientă. Totuși, nu întotdeauna: în Franța interbelică, de exemplu, interdicțiile nu au avut efect, iar ligile de extremă dreaptă s-au transformat în partide, provocând guvernul Frontului Popular la nivel electoral și public. O altă strategie este neutralizarea temei predilecte din arsenalul extremei drepte. În Finlanda interbelică, guvernul a eliminat pericolul comunist, iar extrema dreaptă s-a prăbușit. Astăzi, extrema dreaptă construiește probleme fictive, efemere, care dispar imediat ce au fost „rezolvate”. Adevărata cauză a fascismului, atât interbelic, cât și contemporan, este corupția politicienilor și disprețul clasei politice față de cetățeni. Dacă politicienii români ar lucra cu adevărat pentru binele comun, nu pentru propriile conturi și rețele clientelare de partid, fascismul ar dispărea peste noapte. Toată ascensiunea Legiunii Arhanghelul Mihail din anii ’30 s-a datorat corupției Partidului Național Liberal, a Partidului Național Țărănesc și a camarilei lui Carol al II-lea. Din păcate, istoria tinde să se repete.
