Marius Turda este profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie și membru al Societății Regale de Istorie. Domeniile sale de cercetare includ istoria eugenismului, a rasismului și a ideologiilor naționaliste din Europa Centrală și de Sud-Est. Este autorul mai multor lucrări dedicate acestor teme, între care se numără Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary (Palgrave, 2014), Latin Eugenics in Comparative Perspective (Bloomsbury, 2014) şi Historicizing Race (Bloomsbury, 2018). În calitate de editor, a coordonat volume precum The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and Commentaries (Bloomsbury, 2015) și Religion, Evolution and Heredity (University of Wales Press, 2018). La Editura Polirom au apărut, de asemenea, volumele Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950) (2014) și Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump (în colaborare, 2019).
I.B. Dragă Marius, îți mulțumesc pentru oportunitatea pe care mi-o oferi de a-ți adresa câteva întrebări. Deși în România există o imagine destul de clară despre cine ești, conturată prin numeroasele interviuri pe care le-ai oferit, prin lansările de carte și prin evenimentele culturale și academice la care ai participat, aș dori să te întreb mai întâi care au fost și care sunt cele mai importante persoane care ți-au marcat parcursul academic și care au fost sau sunt principalele jaloane ale acestuia?
M.T. Mulțumesc pentru invitație, Ionuț! Călătoria mea academică, dacă pot să o numesc astfel, a început în Baia Mare. Am avut șansa de a avea trei dascăli de istorie minunați în școala secundară și la liceu: Ioan Stanciu, Emil Domuța și Vasile Iuga. Apoi, în anii de studenție la București, l-am întâlnit pe Sorin Antohi, care mi-a fost primul mentor și de la care am învățat foarte mult. La Budapesta, unde mi-am continuat studiile, am fost influențat de Hanák Péter, Gerő András și Kontler László. În sfârșit, în Oxford am avut marea șansă de a lucra cu Robert Evans, Paul Weindling și Roger Griffin. Ultimii doi mi-au fost colegi la Oxford Brookes University. Acești mari istorici, specializați în domenii destul de diferite, de la istoria Europei Centrale la fascism, mi-au influențat decisiv felul de a scrie și de a înțelege subiecte istorice.
I.B. Ești una dintre cele mai importante voci contemporane în istoria medicinei, precum și în studiul rasismului și al antisemitismului. Care au fost principalele surse medicale și eugenice ale antisemitismului și rasismului românesc interbelic?
M.T. Este important să atragem atenția asupra surselor medicale și eugenice ale antisemitismului și rasismului, nu doar în cazul românesc. Peste tot în lume, mai ales după 1880, vedem cum limbajul și vocabularul medical, de la concepte la metafore și, ulterior, la politici de sănătate, au fost folosite cu mare succes de antisemiți și rasiști. În cazul românesc, ne putem gândi la Nicolae Paulescu sau la Petru Tipărescu, la Ioan Manliu, Liviu Stan sau Sabin Manuilă. Toți s-au inspirat din medicină și eugenică pentru a justifica ideea protejării biologice și sociale a populației românești. Ei, și alții asemenea lor, au contribuit la elaborarea unui tip de rasism și antisemitism care excludea din corpul națiunii nu doar evreii și romii, ci și persoanele cu dizabilități. Desigur, au existat și eugeniști în perioada interbelică care nu erau antisemiți sau rasiști. Gheorghe Marinescu sau Grigore Odobescu, de exemplu. Aceștia promovau politici de îmbunătățire a sănătății populației, idei de igienă sexuală sau certificatul marital. Și nu o făceau din motive rasiale, ci din motive care țin de un tip de umanitarism biomedical, gândindu-se la sănătatea populației în sens mai larg.
I.B. În expoziția itinerantă „Știință și etnicitate: Cercetarea antropologică în România anilor ’30”, dar și în numeroasele tale contribuții academice, ai analizat modul în care identitatea națională românească a fost definită prin intermediul unor categorii antropologice precum „superioritate” și „inferioritate” rasială. Pornind de la cartea ta, În căutarea românului perfect: Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă (Polirom, 2024, 2025), care s-a bucurat de un remarcabil succes editorial și pentru care ți-a fost decernat Premiul Observator cultural pentru Eseu/Publicistică (ediția 2025), cum a fost instrumentalizată ideea de rasă în cultura de masă și în extremismul de dreapta interbelic?
M.T. În expozițiile pe care le-am curatoriat despre eugenie, biopolitică și cercetarea bioantropologică, iar apoi în cartea pe care ai menționat-o, am încercat să demonstrez că și în România conceptul de rasă a jucat un rol important în dezbaterile despre specificul național. Am dorit să integrez istoria rasismului și antisemitismului românesc acolo unde, de fapt, îi este locul: în cadrul istoric național. Biologizarea identităţii naţionale, cum o numesc eu ‒ adică definirea naţiunii romane ca o comunitate biologică, și nu doar una culturală, determinată de o moștenire ereditară specifică ‒ , își are originea în perioada interbelică și într-un etos științific care a apărut atunci și care a dobândit o influență considerabilă nu doar în antropologie, sociologie și alte discipline academice, ci, mai ales, la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, în politica de purificare etnică promovată de regimul lui Ion Antonescu. Nu putem înțelege Holocaustul din România fără a înțelege istoria complexă a rasismului și antisemitismului românesc, care include atât dezbaterile despre rasă și specific național, cât și pe cele referitoare la îmbunătățirea eugenică a populației majoritare.
I.B. Cum vezi instrumentalizarea de către statul român genocidar condus de mareșalul Ion Antonescu a proiectului biopolitic al școlii antropologice de la Cluj, precum și a celorlalți actori din rasismul românesc, în timpul Holocaustului din România?
M.T. Biopolitica și eugenia au primit recunoaștere politică oficială din partea regimului lui Ion Antonescu. Tendința generală din acea perioadă de a omogeniza și purifica etnic națiunea română era apropiată de obiectivele ideologice ale eugeniștilor și rasiștilor români. De exemplu, în anii 1930, Academia Română de Medicină a înființat un număr de comitete dedicate eugenismului, protecției mamei și copilului, sănătății publice și asistenței sociale. Aceste comitete au promovat măsurile guvernamentale menite să „îmbunătățească” calitățile rasiale ale populației române. Apoi, în 1941, a fost introdus certificatul medical prenupțial obligatoriu, ca primă măsură eugenică de protejare a populației. Iar în septembrie 1943, cu aprobarea mareșalului Ion Antonescu, Președinția Consiliului de Miniștri a înființat „Comisia pentru promovarea și ocrotirea capitalului biologic al națiunii”. Comisia a fost însărcinată cu realizarea unei evaluări complete a sănătății populației, evaluare care urma să fie înaintată lui Antonescu împreună cu propuneri eugenice concrete, atât cantitative, cât și calitative. În ianuarie 1944, comisia a propus proiectul de decret-lege pentru ocrotirea familiei. Această lege considera familia drept „fundament al vieții națiunii și statului român”. Legea impunea certificatul prenupțial obligatoriu și introducea măsuri eugenice suplimentare de protejare a familiei, inclusiv sterilizarea obligatorie pentru cei cu afecțiuni fizice sau mentale ereditare, precum și pentru romi. Vedem, așadar, cum experții eugeniști precum Sabin Manuilă, Gheorghe Banu, Iuliu Moldovan sau Iordache Făcăoaru ajung să influențeze și să contribuie la proiectul rasist și biopolitic al regimului lui Ion Antonescu. Metaforele rasiale și eugenice au trecut astfel din spațiul discursiv în cel practic, fiind integrate în legislația antisemită și rasistă a epocii, ducând la Holocaustul împotriva evreilor și romilor, la schimburi de populație cu Ungaria și Bulgaria și la rescrierea istoriei unor minorități etnice, precum secuii și ceangăii.
I.B. Care a fost posteritatea acestor teorii antropologice rasiale în România comunistă? Au avut rasiștii români, în special cei proveniți din rândurile cercetării medicale, o voce activă în timpul regimului comunist?
M.T. Unii dintre ei, da. Dacă ne gândim la Traian Herseni și la Liviu Stan (despre care ai scris și tu), ambii au continuat să aibă o carieră în perioada comunistă. În anii 1960, ideile eugenice au reapărut, iar în cele din urmă s-au materializat într-o formă particulară de biopolitică socialistă, mai ales după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în 1965. Noul regim a inițiat o politică pro-natalistă strictă, statul urmărind să obțină un control complet asupra reproducerii. Se urmărea – la fel cum au dorit și eugeniștii din perioada interbelică – o creștere demografică și o consolidare a naționalismului românesc. Dar, în același timp, a fost promovată și o formă de selecție eugenică, care a afectat direct mii de copii cu dizabilități fizice sau psihice, descriși drept „irecuperabili” și a căror viață era considerată „inutilă” sau „nedemnă de trăit”.
I.B. În tot acest haos de interpretări, narațiuni triumfaliste ultranaționaliste și festivism de tip Cântarea României, ce crezi că mai reprezintă sau ar trebui să reprezinte identitatea națională?
M.T. Construirea unei comunități naționale ideale a fost o ambiție pe care eugenia a împărtășit-o cu toate ideologiile politice din perioada modernă, de la liberalism până la legionarism. Este necesar, cred eu, ca cei care studiază dezbaterea despre specificul național din România modernă să acorde o atenție mai mare curentelor de gândire rasială și eugenică dezvoltate în secolul XX. Putem înlătura obsesia „românului perfect” doar printr-o asumare a trecutului nostru, inclusiv prin recunoașterea oficială din partea instituțiilor statului român a responsabilității pentru tragediile umane produse în numele unei utopii rasiste și eugenice despre națiune.
I.B. Ce planuri de viitor ai?
M.T. Tocmai am terminat o carte despre rasă și caracter național în Ungaria între 1880 și 1940. De asemenea, am pregătit versiunea în limba engleză a cărții despre „românul perfect”. Ambele vor fi publicate în cursul acestui an. Tot anul acesta va apărea și primul volum coordonat de Centrul de Istorie a Eugeniei și a Rasismului, care reunește studii dedicate istoriei mișcărilor eugenice din Ungaria și România între anii 1900 și 1945. Pe lângă aceste publicații, am inițiat o serie de evenimente dedicate istoriei comune romano-maghiare, care au loc la Cluj. Am moderat deja două evenimente din această serie, care va continua până la sfârșitul lunii iunie. Se anunță, așadar, un an plin de evenimente!
