Literatura de specialitate oferă astăzi suficiente dovezi pentru o analiză nuanțată a fenomenului, disecând originile sale sociale, psihologice, culturale și chiar politice. În prezent, stilul de viață contemporan este dominat de un ritm mult prea alert, în care „timpul de calitate” petrecut alături de cei dragi – promovat de experții în domeniul dezvoltării personale – trece adesea în plan secund. Și totuși, chiar și atunci când suntem înconjurați de oameni sau când ne aruncăm deliberat în tot felul de activități sociale, singurătatea ne învăluie într-un mod discret, aproape imperceptibil, până devine o prezență copleșitoare în viețile noastre.
Ce este, de fapt, singurătatea?
Înainte de toate, pentru a înțelege pe deplin acest concept, este necesar să distingem singurătatea de izolarea socială, care se referă la limitarea interacțiunilor sau chiar retragerea completă din viața socială, fenomen care, în multe cazuri, este rezultatul unei decizii asumate. Singurătatea, în schimb, este descrisă frecvent ca un gol interior, ca deconectare de ceilalți. Este, înainte de toate, o experiență profund subiectivă, definită prin discrepanța dintre relațiile pe care ni le dorim și cele pe care le percepem în mod real – o perspectivă larg acceptată de cercetători.
În plus, este necesară o diferențiere tipologică a singurătății. O serie de autori, printre care Nine E. Wolters și colaboratorii săi, într-o analiză amplă publicată în 2023 în Journal of Affective Disorders, disting între singurătatea socială și cea emoțională. Prima derivă din percepția lipsei unui grup de referință sau a unor interacțiuni sociale satisfăcătoare; cea de-a doua se referă, în special, la absența unei persoane semnificative, a unei figuri de atașament.
Dincolo de aceste clasificări, merită subliniat faptul că nu cantitatea interacțiunilor, ci calitatea lor joacă un rol decisiv în ecuația singurătății. Totuși, dacă socializarea este o trăsătură fundamentală a ființei umane, cum se explică faptul că această formă tăcută de alienare a ajuns să fie, pentru mulți, principalul partener de drum? Desigur, răspunsul nu este simplu și cuprinde o serie de factori care acționează la nivel de macro-, cât și la nivel microsocial, contribuind la răspândirea globală a fenomenului.
Aspecte socio-politice și culturale
După cum argumentează scriitoarea, profesoara universitară și realizatoarea de televiziune Noreena Hertz în volumul Secolul singurătății, neoliberalismul și dezvoltarea accelerată a capitalismului joacă un rol esențial în proliferarea singurătății. Prin accentuarea eficienței individuale, a profitului economic și a simțului datoriei, neoliberalismul încurajează competitivitatea și urmărirea performanței personale, uneori în detrimentul bunăstării colective. Fragmentarea socială, comparația permanentă cu ceilalți și concentrarea tot mai intensă asupra sinelui sunt câteva dintre consecințele amplificării acestei doctrine în ultimele decenii, care, în majoritatea țărilor dezvoltate, modelează profund structura și dinamica relațiilor sociale.
În egală măsură, urbanizarea accelerată este strâns legată de emergența singurătății. Hertz numește orașele „epicentre ale singurătății”, subliniind că mărimea unui oraș este invers proporțională cu frecvența contactelor sociale. În acest cadru, probabilitatea unor atitudini mai puțin civice crește, iar amabilitatea tinde să scadă. Așa cum au dovedit cercetătorii din psihologia socială – printre ei Philip Zimbardo – anonimatul reprezintă una dintre condițiile de bază pentru apariția comportamentului ostil sau chiar antisocial. Marile aglomerări urbane, populate de milioane de necunoscuți, favorizează apariția acestui fenomen.
Traiectoria acestei evoluții socio-economice este însă nuanțată de factori culturali, care influențează modul în care oamenii interacționează. În anii 1980, psihologul Geert Hofstede a studiat mai multe elemente culturale relevante pentru înțelegerea diferențelor dintre societăți. Astfel, în culturile individualiste – mai ales cele occidentale – accentul cade pe autonomie, libertate și realizări personale. Pe de altă parte, în culturile colectiviste primează apartenența la familie sau la grup, iar implicarea în comunitate devine o valoare centrală. La prima vedere, am putea concluziona că singurătatea este mai acută în culturile individualiste – ceea ce numeroase studii confirmă. Totuși, problema este mai complexă: singurătatea percepută poate fi mai greu de tolerat atunci când este trăită în mijlocul unei mulțimi care promovează valori opuse celor individuale.
Din perspectiva aspectelor demografice, o serie de date sugerează că singurătatea urmează o distribuție în formă de U de-a lungul vieții. Într-o analiză amplă a literaturii privind factorii de risc pentru singurătate, publicată în 2023 în Social Science & Medicine, Martina Barjaková și colaboratorii săi au subliniat că nivelul singurătății este mai ridicat la tineri și persoane vârstnice. Altfel spus, fenomenul afectează în mod deosebit generația baby boomers – cei născuți înainte de anii 1960 – și generația Z, așa-numiții „nativii digitali”, cei care au venit pe lume după sfârșitul anilor 1990.
Digitalizarea: prieten sau dușman?
Suntem înconjurați de sisteme inteligente: utilizăm aplicații pentru aproape orice, de la plata facturilor de întreținere până la modificarea unor comportamente indezirabile sau găsirea unui partener de viață. Deși am putea considera că automatizarea tot mai multor servicii este, fără îndoială, eficientă din perspectivă practică și economică, reducerea interacțiunilor umane cotidiene vine cu propriile costuri. Într-o epocă în care tot mai multe substantive comune pot fi însoțite de adjectivul smart și în care ne aflăm la doar un click distanță de inițierea unei conversații prin diverse platforme de tip messenger, se pare că, în realitate, comunicăm tot mai puțin și tot mai precar din punct de vedere calitativ. Deficitele de abilitățile sociale devin tot mai evidente, în special în rândul noilor generații, ale căror experiențe de socializare s-au format predominant în mediul virtual.
Există și ipoteze optimiste, care vorbesc despre o pretinsă „umanizarea” inteligenței artificiale (AI), sugerând că interacțiunea cu personajele digitale sau chatbots ar putea să aline singurătatea, să ofere sfaturi sau chiar un anumit tip de suport emoțional. Totuși, aceste opinii sunt controversate și contrazise de observația că, în mediul digital, singurătatea rareori dispare cu adevărat, ci doar își schimbă forma. Într-un studiu publicat în 2023 în Nature, Jess Hohenstein și colaboratorii săi arată că, deși AI poate accelera transmiterea informațiilor, utilizarea excesivă a instrumentelor de comunicare automatizată poate afecta negativ interacțiunile umane autentice, distorsionând modului în care oamenii percep conversațiile reale.
Impactul asupra sănătății fizice și mentale
Din perspectiva implicațiilor clinice, o abordare extrem de bine documentată și argumentată prin dovezi empirice îi aparține psihiatrului și neurocercetătorului Manfred Spitzer, în cartea Singurătatea. Boala necunoscută. În această lucrare, autorul propune o paralelă între singurătate și o senzație fizică profund inconfortabilă – durerea. Spitzer citează rezultatele unor investigații care demonstrează că, la nivel cerebral, anumite regiuni se activează similar atunci când oamenii se confruntă cu respingerea socială și, respectiv, cu durerea fizică. Mai exact, activarea cortexului cingulat anterior în ambele contexte oferă un argument puternic pentru ideea că alienarea socială se poate transforma într-o experiență dureroasă.
Mai mult, Spitzer subliniată asocierea dintre izolarea socială, singurătate și o varietate de afecțiuni medicale cronice, inclusiv bolile cardiovasculare și oncologice, ceea ce reprezintă un semnal de alarmă și, totodată, o pledoarie pentru consolidarea relațiilor sănătoase între oameni. Nu sunt excluse nici tulburările psihiatrice, care apar frecvent în contextul singurătății, acestea servind, în același timp, atât drept cauză, cât și drept factor precipitator al acestor dificultăți.
Nu în ultimul rând, o idee fundamentală a lucrării – acceptată pe scală largă și de alți autori – face referire la funcția evolutivă a comunității. În perioada ancestrală, supraviețuirea strămoșilor noștri depindea adesea de apartenența la grup. După cum o știm din celebrul proverb, „unde-s doi, puterea crește”, cooperarea îi făcea pe oameni mai capabili să înfrunte provocările vieții: de la frica viscerală în fața unor pericole iminente, precum întâlnirea cu un prădător, până la stresul psihologic specific erei moderne, generat de un loc de muncă solicitant. În acord cu teoria evoluționistă, am putea privi singurătatea chiar ca un semnal menit să îi anunțe pe ceilalți că o persoană are nevoie să fie văzută și auzită.
Ce soluții avem?
După cum conchide Noreena Hertz în bestsellerul menționat anterior, „viitorul este în mâinile noastre”. Mai mult ca niciodată, avem nevoie să ne reamintim că singurul element asupra căruia putem avea control este propriul comportament. Așadar, felul în care reacționăm la această „epidemie” a alienării poate remodela imaginea prezentului. În primul rând, conștientizarea activă și educația populației cu privire la cauzele și efectele singurătății sunt cruciale, deoarece permit adoptarea unor măsuri concrete de prevenție și intervenție. În al doilea rând, inițiativele menite să creeze contexte favorabile interacțiunilor sociale – adaptate în funcție de particularitățile diferitelor grupuri de vârstă – sunt esențiale. Acest lucru ar facilita, în mod indirect, dezvoltarea și exersarea abilităților sociale, oferindu-le, în special tinerilor, oportunitatea de a observa emoțiile celorlalți, reacțiile lor și modalitățile adecvate de răspuns în situații specifice. În al treilea rând, cultivarea valorilor prosociale, precum implicarea în comunitate și generozitatea, reprezintă o componentă fundamentală în combaterea singurătății. Avem suficiente dovezi – multe chiar din experiența personală – care arată că emoțiile pozitive se intensifică atunci când îi ajutăm pe ceilalți sau când investim în activități care ne apropie de cei dragi.
De pildă, într-o recenzie sistematică a studiilor de specialitate, publicată în 2024 în Current Research in Behavioral Sciences, Ahn și colegii săi au arătat că intervențiile psihologice care încurajează activitatea fizică regulată sunt asociate cu o reducere a singurătății, probabil pentru că multe dintre aceste activități se desfășoară în grup. Nu este de mirare, astfel, că numeroase culturi includ muzica și dansul printre ritualurile lor de coeziune și de cultivare a bucuriei colective. Chiar și așa, modificarea propriilor percepții asupra singurătății reprezintă o altă strategie deosebit de eficientă pentru creșterea bunăstării emoționale pe termen lung. Într-un studiu amplu publicat în 2021 în Clinical Psychology Review, Nisha Hickin și colaboratorii săi au concluzionat că intervențiile bazate pe principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale reduc semnificativ suferința asociată singurătății percepute, tocmai prin restructurarea gândurilor și credințelor negative persistente despre această experiență umană universală.
Există și o latură pozitivă a singurătății?
Deși putem afirma că singurătatea este nocivă din multe puncte de vedere, știm cu toții că, măcar uneori, tânjim după liniște și solitudine. Așa cum observă medicul Manfred Spitzer, este firesc să ne dorim, din când în când, să petrecem timp cu – și pentru – propriul sine, iar cel mai tămăduitor mod de a integra această nevoie în viețile noastre rămâne ieșirea în natură. Această oază de calm, departe de tumultul cotidian, ne oferă prilejul rar de a cultiva latura spirituală și de a ne stimula creativitatea. În cele din urmă, tocmai aceste momente de solitudine asumată ne permit să ne „reîncărcăm bateriile”, să facem față provocărilor de zi cu zi și să ne păstrăm resursele pentru construirea unor relații profunde și cu adevărat semnificative.
