Cei o sută de mii de participanți de la Alba Iulia trebuiau să fie, după cum îi îndemna episcopul Hossu „o viață întreagă mărturisitori cu credință și mândrie al acelui moment […] marea armată a sufletelor alese a neamului nostru” pentru că, spunea Iuliu Hossu, “cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru plinirea dreptății: ‘Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și nu au văzut, și să aude ce auziți voi și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite că aud’.”
Și cum acest discurs trebuia sa fie auzit de întreaga mulțime, strigătorii au dus mesajul mai departe, repetând frază cu frază cuvintele episcopului Hossu. Delegații oficiali care votaseră proclamarea unirii au explicat mulțimii conținutul acesteia, confirmând hotărârile. Publicate în ziarul bisericii, Unirea, discursul și proclamația au fost apoi citite în biserici. Discursul lui Hossu nu a fost o simplă citire a proclamației. El a fost un îndemn aproape religios de a învăța restul neamului despre acest moment al nașterii unei națiuni. Un îndemn respectat de fiecare dintre cei prezenți la Alba Iulia. Lucian Blaga, aflat în mulțime, spunea: „Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. … În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să «participăm», tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”
Această voce a episcopului, care răsuna liber la Alba Iulia în 1918, avea să fie auzită din nou, peste cincizeci de ani, însă în cu totul alte condiții. Aflat în domiciliu obligatoriu, după ani de închisoare, episcopul Iuliu Hossu cerea, în noiembrie 1968, la o lună de sărbătorirea semicentenarului unirii, să fie reabilitat de regimul comunist, și lăsat să se întoarcă acasă, la Cluj – cerere la care nu i s-a răspuns niciodată.
Episcopul era parte dintr-o întreagă generație care a făcut Unirea și care fusese decimată de regimul comunist de la București. La un an distanță, episcopul a fost vizitat la Căldărușani, în mănăstirea ortodoxă unde-și avea domiciliul obligatoriu, de preotul Emil Riti, care l-a întregistrat rememorând Marea Unire, prezența sa acolo și discursul citit atunci. Așa cum spunea în discursul de la Alba Iulia, el însuși devenea martor și vestitor al proclamației unirii.
Astfel, vocea firavă a bătrânului episcop se va auzi peste decenii, rostind proclamația unirii. Această distanță de 50 de ani oferă un contrast profund: la Alba Iulia, Hossu era simbolul libertății; la Căldărușani, autoritățile încercau să-i reducă vocea la tăcere. Și totuși, în înregistrarea radio, vocea lui este la fel de limpede, la fel de fermă, la fel de plină de credință. Nu vorbește cu amărăciune, ci cu aceeași demnitate cu care a vorbit în 1918. Este ca și cum anii de suferință nu au făcut decât să-i întărească mărturia. Dragostea de patrie biruia oroarea vremurilor pe care episcopul Hossu le trăise în acei ani; ea nu se strigă, nu se jelește, nu se îmbracă în tricolor – este demnă, mereu în serviciul acesteia.
Hossu rememorează pentru posteritate, conștient de semnificația mărturiei sale, ziua de 1 Decembrie cu o precizie uimitoare: cum a pășit înaintea mulțimii, cum a ținut în mâini Rezoluția, cum oamenii îi urmăreau fiecare cuvânt. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este felul în care descrie acel moment ca pe un act providențial. „A fost ceasul lui Dumnezeu”, spune el în înregistrare. Aceeași idee o subliniase și atunci, la Alba Iulia: Unirea nu era doar un proiect politic, ci o lucrare a credinței, realizată prin jertfa și năzuința unui popor întreg.
Înregistrarea de la Căldărușani devine de fapt un al doilea discurs despre Unire. Nu mai este rostit în fața zecilor de mii de oameni, ci într-o chilie modestă, sub supraveghere, într-o țară amputată de libertate. Și totuși, forța discursului rămâne aceeași. De ce? Pentru că Hossu nu vorbea doar ca martor al istoriei, ci ca martor al adevărului. Vocea sa poartă înțelepciunea câștigată prin suferință și certitudinea că dreptatea, oricât ar fi întârziată, nu poate fi zdrobită.
Înregistrarea pe care preotul Emil Riti a reușit să o trimită în 1975 la Radio Europa Liberă a fost, după 1989, preluată de Radio România și transmisă publicului pentru prima oara în 1993, la 75 de ani de la Unire, într-o Românie eliberată de comunism. Este închiderea cercului: supraviețuirea dreptății timp de patru decenii, revenirea la libertate pentru statul național.
Mi s-a părut esențial, în aceste zile de decembrie, să-mi reamintesc traseul acestui discurs în istorie. În alte țări, asemenea texte fondatoare sunt memorate în școli, rostite la ceremonii publice și devin repere indispensabile ale acelei „religii civile” care structurează identitatea colectivă. Ele coexistă cu momente, locuri și personalități considerate pietre de temelie ale patrimoniului național. În cazul nostru, însă, discursul lui Iuliu Hossu și rolul pe care Biserica l-a avut în momentele definitorii ale statului român modern au rămas, în perioada comunistă, marginalizate: absente din manuale, nereprezentate în cărțile de istorie și în muzee. Deși 1 decembrie a avut un sens simbolic și în perioada comunistă, acest sens a fost rupt de dimensiunea spirituală a momentului fondator. Regimul comunist a diminuat conștient semnificația originară a Zilei Unirii prin propria sa acțiune represivă: distrugerea elitei interbelice, anihilarea generației Marii Uniri care supraviețuise războiului și reinterpretarea istoriei în cheie ideologică. Alte sărbători, alte semnificații au fost investite cu valoare sacră, în conformitate cu liturghia politică a partidului.
Recuperarea discursului episcopului Hossu după 1990, alegerea zilei de 1 decembrie drept sărbătoare națională, dar și destinul postum al celui care l-a rostit, Cardinalul Iuliu Hossu, beatificat în 2018, exact la un secol de la Marea Unire, de către Papa Francisc, fac parte din procesul prin care societatea românească își reface legătura cu propriile începuturi. Faptul că ne aflăm încă în anul omagial dedicat acestui martor al istoriei ne obligă la reflecție: memoria lui nu este doar memoria unui episcop greco-catolic persecutat, ci și memoria unei conștiințe care a știut să vorbească în numele unei națiuni întregi.
De aceea, recuperarea și reintroducerea discursului de la Alba Iulia în spațiul public nu reprezintă un simplu exercițiu istoriografic. În destinul unor personalități providențiale precum Iuliu Hossu se oglindește însăși istoria acestei națiuni: capacitatea ei de a se ridica, de a se reconfigura, de a-și reafirma valorile chiar și după perioade de traumă și uitare. A reasculta astăzi cuvintele lui Hossu înseamnă a reînțelege fundamentul moral, spiritual și civic al proiectului național românesc.
