Fie că au fost într-o relație încheiată unilateral, fie că s-au îndrăgostit de persoana nepotrivită sau că trăiesc într-o relație din care celălalt s-a retras emoțional, mulți oameni au iubit sau iubesc neîmpărtășit. Deși spectrul suferinței umane este vast, există suficiente indicii că suferința din dragoste se numără printre cele mai intense, respingerea romantică activând, la nivelul creierului, aceleași zone implicate în durerea fizică. Nu întâmplător, iubirea neîmplinită a lăsat în cultură o umbră persistentă – în muzică, literatură și arte plastice –, revenind recurent, de la epoca romantică până în prezent. Deși este o experiență profund dureroasă, iubirea neîmpărtășită exercită asupra noastră o fascinație paradoxală, pentru că obiectul pasiunii este, simultan, atât sursa suferinței, cât și centrul atracției afective.
Ce înțelegem prin iubire?
Când vorbim despre iubire, putem distinge trei componente: atracția sexuală, infatuarea (sau iubirea pasională) și atașamentul (sau iubirea calmă). De regulă, cuplurile parcurg aceste etape în această ordine, dar nu invariabil. În termeni simpli, aceste forme de iubire se sprijină pe circuite cerebrale distincte și au o coloratură emoțională specifică. Iubirea pasională (starea de îndrăgostire) activează zone implicate în procesarea recompensei; de aceea se spune că funcționează ca un drog. Plăcerea apare cu o intensitate greu de ignorat – o stare de euforie intensă care se instalează în anticipare și persistă în prezență –, iar absența ei lasă în urmă simptome similare sevrajului. În cuplurile tipice, această fază inițială este treptat înlocuită de formarea relației de atașament, când iubirea încetează să fie un simplu vertij și se decantează în apropiere, căldură și o intimitate care rezistă în timp.
Nu toate cuplurile ajung însă în faza de atașament, după cum nu toate trăiesc la fel etapa iubirii pasionale. Îndrăgostirea nu este o experiență uniformă. De ce unii se îndrăgostesc mai intens decât alții, indiferent dacă iubirea este sau nu împărtășită?
Pe de o parte, unii oameni au o mai mare sensibilitate la recompensă, ceea ce poate predispune la o varietate de comportamente adictive; senzația de plăcere devine prea puternică pentru a fi inhibată sau controlată. De asemenea, persoanele predispuse la gândire repetitivă (ruminație, obsesii, dar și visare cu ochii deschiși) tind să persiste mai mult în „eroare”, fiind mai puțin înclinate să-și ajusteze convingerile în raport cu realitatea – mintea continuă să producă scenarii chiar și atunci când realitatea a încetat să le mai susțină. Nu putem ocoli nici teoriile atașamentului adult, care arată că persoanele cu stiluri de atașament nesigure – anxios sau evitant – operează cu reprezentări distorsionate despre sine și ceilalți: convingerea că sunt greu de iubit sau că indisponibilitatea partenerului este, într-un fel, firească. O influență culturală semnificativă vine și din tradiția romantismului, care privilegiază intensitatea trăirii emoționale. În acest registru, a iubi înseamnă adesea a te pierde, a depăși limitele rațiunii, a căuta pasiunea chiar și cu prețul suferinței. Nu e, atunci, surprinzător că, dacă acceptăm ideea că iubirea trebuie să doară, devenim mai dispuși să rămânem acolo unde ea nu se împlinește?
Iubirea obsesivă (limerence)
Adèle Hugo, fiica lui Victor Hugo, a avut mai mulți pretendenți pe care i-a refuzat, inclusiv un soldat britanic, Albert Pinson. În ceea ce-l privește pe acesta, Adele s-a răzgândit și a încercat să-l recâștige, dar a fost refuzată. Nu s-a resemnat. Timp de aproape zece ani a încercat să-l aducă înapoi. L-a urmat la Halifax, în Canada, apoi în Barbados, i-a scris sute de scrisori în care își declara iubirea, l-a urmărit, dar fără rezultat. În cele din urmă, s-a întors acasă și a fost internată într-un spital de psihiatrie, fiind diagnosticată cu schizofrenie.
Cazul lui Adèle este unul extrem, dar pasiunile obsesive și comportamentele de urmărire a unor persoane indisponibile – pe social media sau chiar și în viața reală – sunt destul de comune. De fapt, îndrăgostirea nu presupune întotdeauna un partener real, ci doar un obiect al pasiunii. Dacă persoana dorită răspunde, chiar și parțial, acest răspuns devine o recompensă, amplificată de faptul că este intermitentă. Ambiguitatea – alternanța dintre răceală și gesturi tandre – transformă atenția celuilalt într-o posibilă dovadă a iubirii și susține comportamentele de căutare, mentale sau concrete. Este o lege rece a psihologiei comportamentale, potrivit căreia comportamentele întărite sporadic sunt cele mai rezistente la extincție. Chiar și atunci când răspunsul dorit nu apare pe moment, oamenii tind să persevereze, tocmai pentru că acesta a apărut în trecut. Uneori, refuzul romantic poate fi, la nivel rațional, cât se poate de clar. Și totuși, importanța recompensei potențiale rămâne suficient de mare încât golurile sunt umplute cu semne minore – o privire, o replică, o postare – capabile să reactiveze speranța.
A tânji după persoana iubită este, în sine, un fenomen firesc, mai degrabă legat de felul în care funcționează mintea umană decât de slăbiciune sau nesiguranță. Dar există un prag – greu de delimitat – dincolo de care intensitatea devine distructivă? Unii cercetători susțin că da și descriu o formă de iubire obsesivă (limerence) care semănă, ca manifestare, cu tulburarea obsesiv-compulsivă: gânduri intruzive legate de persoana iubită, preocupare excesivă (de exemplu, „revizuirea” mesajelor, repetarea mentală a unor conversații ipotetice) în detrimentul altor activități, stări de anxietate, o nevoie intensă, dificil de controlat, și chiar durere resimțită în zona pieptului. Această formă de iubire obsesivă poate exista și în cadrul unei relații și se distinge de iubirea pasională tipică prin caracterul obsesiv, prelungit, care se estompează în mod firesc în timp. Astfel, persoana nu mai progresează către faza de atașament calm, rămânând consumată de dubii – mă iubește? –, frici și gelozie. Alteori, limerence apare în absența unei relații propriu-zise, apropiindu-se de ceea ce numim, în mod curent, infatuare sau obsesie romantică.
Putem spune că aceasta a fost experiența lui Adèle – limerence? Este posibil. Dar cazul ei nu poate fi redus la atât: prezența unei tulburări psihice severe, precum schizofrenia, complică tabloul și mută discuția dincolo de simpla obsesie romantică.
De ce nu se pot oamenii opri din a iubi în lipsa reciprocității ?
Adèle trebuie să fi știut, cumva, că ceea ce face este distructiv și lipsit de logică. Gândindu-ne la ea, ne vin în minte caracterizări previzibile: fragilă, obsedată, infantilă. Dar dacă ne imaginăm, pentru o clipă, că bravul căpitan ar fi răspuns acestei căutări, sedus de noianul de iubire autentică izvorâtă din ochii lui Adèle, n-ar fi devenit atunci perseverența ei obsedantă o formă de devotament și nu o rătăcire?
Suntem dispuși să lăcrimăm la asemenea povești, dar, în viața de zi cu zi, preferăm o etică mai pragmatică a relațiilor: „nu te arunca cu capul înainte”, „ai răbdare”, „nu căuta îndrăgostirea” – sunt sfaturile pe care oamenii le aud mereu atunci când prietenii s-au săturat să asculte aceeași suferință care se repetă. Desigur, a te îndrăgosti – cu atât mai puțin de cineva indisponibil – nu este rațional, însă fenomenul are o estetică emoțională proprie. Dincolo de suferință, iubirea neîmpărtășită este o goană după stele, un refuz al resemnării, o alegere deplină, o promisiune a unei vieți care „ar fi putut să fie”. Pentru cei cu o imaginație vie, atașamentele fictive capătă o realitate foarte intensă, chiar și atunci când încearcă, la nivel rațional, să se desprindă și ajung să se simtă vinovați sau chiar umiliți pentru că nu reușesc să renunțe la ceva care „ar fi trebuit deja să treacă”.
Din exterior, distincția dintre rațional și irațional pare simplă. În practică, lucrurile sunt mult mai nuanțate. Multe relații armonioase au început din forme de obsesie romantică, iar mai mult de jumătate dintre oameni au trăit așa ceva cel puțin o dată, la o intensitate ridicată. Dacă sunt încununate de succes, încercările cuiva de a cuceri pe altcineva devin motiv de admirație și invidie, dar și o dovadă în plus că „dragostea există”. Dacă nu, sunt aspru judecate drept imaturitate și slăbiciune – o interpretare simplistă și nedreaptă. Adevărul este că avem tot dreptul să ne îndrăgostim de cineva și să ne exprimăm interesul; diferența nu este de natură, ci de măsură.
O nuanță importantă, însă: dacă sentimentele țin de spațiul privat și nimeni nu are dreptul să le judece, comportamentul este cu totul altceva. Indiferent de ceea ce simțim, există limite clare pe care nu avem dreptul să le trecem: încălcarea vieții private a celuilalt prin urmărire, amenințare sau vătămare de orice fel. Pe scurt, atunci când ceea ce facem provoacă teamă în celălalt, ar trebui să ne oprim fără echivoc. Experiența iubirii neîmpărtășite nu este, în sine, patologică, dar poate deveni periculoasă pe anumite structuri vulnerabile de personalitate, iar cazurile de femicid sunt o mărturie puternică în acest sens. Dacă cineva spune „lasă-mă în pace”, acest lucru trebuie să devină o limită de netrecut, indiferent de sentimente.
Care este soluția?
În primul rând, intensitatea sentimentelor poate fi temperată prin raportarea la scenarii realiste. Oricine poate ajunge să iubească unilateral, nu doar oamenii vulnerabili sau nesiguri. Diferența o face capacitatea de a integra realitatea în propriile proiecții. Treptat, gândurile despre ce „ar fi putut să fie” pot fi înlocuite cu o înțelegere mai fidelă a comportamentului celuilalt. Cineva poate tânji după prezența cuiva, dar acest dor se estompează atunci când este confruntat cu un adevăr simplu: când a fost nevoie, acea persoană nu a fost acolo.
Psihologia ne arată că suprimarea gândurilor nu funcționează, mai ales la persoanele predispuse la ruminație și visare cu ochii deschiși, însă terapia ne învață că nu trebuie să eliminăm gândurile, ci să ne schimbăm raportarea la ele. Putem trăi cu ele fără să le alimentăm. Un punct bun de plecare este recunoașterea faptului că nevoile noastre emoționale sunt legitime. Problema nu este că dorim prea mult, ci că cerem de la cineva care nu poate oferi. Mai mult decât atât, este important să înțelegem că merităm, că putem primi iubire și că nu trebuie să ne mulțumim cu firimituri.
Se spune adesea că relațiile cu ceilalți depind de relația cu noi înșine. Și totuși, dincolo de banalitatea formulei, rămâne un adevăr dificil: a renunța la iluzie înseamnă, adesea, a face loc realității – iar acest proces este, simultan, simplu și dificil.
