După 1989, tema companiilor de stat a revenit constant în dezbaterea publică. În 1990, economia românească pornea practic de la zero în ceea ce privește sectorul privat. Era alcătuită aproape exclusiv din întreprinderi de stat și dintr-o rețea de cooperative meșteșugărești, la care se adăugau cooperativele agricole – entități care, deși funcționau formal ca asocieri, se aflau în realitate sub controlul statului.
În cei 36 de ani de economie de piață, companiile de stat au reprezentat permanent o miză majoră. Între 1990 și 2010, o mare parte dintre deciziile de politică economică au fost influențate de situația acestor companii. Liberalizarea prețurilor, ritmul privatizării, atragerea investitorilor români și străini, restructurarea, precum și gestionarea datoriilor și a pierderilor au fost teme care au dominat dezbaterea economică și au concentrat interesele politice și financiare din jurul întreprinderilor de stat.
Căderea economiei de comandă și degringolada întreprinderilor socialiste
În economia de comandă, numeroase întreprinderi socialiste funcționau cu pierderi și o productivitate redusă. Sistemul de planificare centralizată le permitea să acumuleze deficite importante atât timp cât erau considerate relevante pentru economie sau pentru menținerea echilibrelor sociale.
Structura industrială a României depindea în mare măsură de comenzile din cadrul CAER și de piețele din Africa și Asia. La începutul anilor ’90, multe tehnologii erau deja depășite, iar numeroase întreprinderi fuseseră slăbite de criza energetică internațională, de creșterea prețului petrolului și a dobânzilor, dar și de politica lui Nicolae Ceaușescu de rambursare accelerată a datoriei externe.
După 1990, a venit momentul adevărului. Companiile de stat au pierdut rapid piețele externe odată cu prăbușirea vechiului sistem comercial, iar piața internă s-a contractat puternic pe fondul recesiunii. În numai patru ani, între 1990 și 1993, economia românească s-a redus cu aproximativ 25%, o contracție comparabilă cu cea traversată de Grecia în perioada 2009–2015. Consecințele au fost inevitabile. Întreprinderile de stat au acumulat datorii, inclusiv față de bugetul public, și au înregistrat pierderi tot mai mari. În aceste condiții, restructurarea sau privatizarea au devenit opțiuni greu de evitat, multe dintre aceste companii transformându-se în adevărate poveri pentru economie.
A fost lansat astfel procesul de privatizare. Au fost create instituțiile necesare – Fondul Proprietății de Stat și cele cinci Fonduri ale Proprietății Private – și au fost introduse principalele metode de transfer al proprietății: privatizarea în masă, prin certificate de proprietate și vânzarea pachetelor majoritare de acțiuni. Eroarea strategică a acelei perioade a fost că privatizarea marilor companii s-a bazat în principal pe negocieri directe între stat și investitori, spre deosebire de Polonia, care a utilizat pe scară largă Bursa de la Varșovia.
Privatizările eșuate, soldate cu insolvențe, falimente sau vânzări de active, au reprezentat „păcatul originar” al tranziției. Ele au alimentat suspiciunile privind interesele din jurul companiilor de stat și au lăsat în urmă dezamăgiri profunde legate de costurile sociale și economice asociate tranziției către economia de piață. În multe cazuri, investitorii au convertit active industriale în proiecte imobiliare sau comerciale, contribuind la dispariția ori la restrângerea unor ramuri industriale întregi.
Naționalizarea pierderilor, privatizarea profiturilor
Expresia „privatizarea profiturilor și naționalizarea pierderilor” a făcut carieră în anii tranziției. Ea descria situațiile în care statul prelua datoriile istorice ale unei companii, în timp ce investitorul beneficia de o societate eliberată de povara acestora și, cel puțin teoretic, pregătită pentru profitabilitate. În plus, prețul tranzacțiilor a fost adesea sursa unor controverse nesfârșite, dominate de cele mai multe ori de argumente politice și emoționale și mai puțin de considerente economice.
În realitate, miza schimbării proprietății era mai amplă decât soarta anumitor companii. Dezvoltarea capitalului privat era privită ca o condiție esențială pentru construirea economiei de piață și, implicit, pentru consolidarea democrației. În anii ’90, privatizarea fostelor întreprinderi socialiste și democratizarea societății românești au fost două procese care au avansat în paralel și s-au susținut reciproc. Prin urmare, trecerea de la economia controlată de stat la economia de piață a reprezentat un pas decisiv pentru ieșirea din logica regimului totalitar.
Până în anul 2010, România realizase privatizări importante în numeroase sectoare economice și era de trei ani membră a Uniunii Europene. În aceste condiții, dezbaterea s-a mutat treptat de la schimbarea proprietății la eficiența administrării. Cu toate acestea, tema companiilor de stat a rămas o veritabilă obsesie națională.
Întreprinderilor aflate în proprietatea statului li s-au atribuit, de-a lungul timpului, numeroase etichete: acumulează cele mai mari datorii, generează cele mai mari pierderi, sunt administrate ineficient sau sunt folosite de politicieni în interes propriu. Ca orice generalizare, aceste afirmații simplifică o realitate mai complexă. Totuși, în multe cazuri, faptele au contribuit la consolidarea acestor percepții.
Proprietatea de stat nu produce automat incompetență
Una dintre cele mai persistente prejudecăți ale tranziției este aceea că statul este, prin definiție, un administrator ineficient. Experiențele ultimelor decenii au alimentat această percepție, însă relația dintre proprietate și performanță este mai complexă decât sugerează sloganurile. Dumitru Chisăliță, președintele Asociației „Energia Inteligentă”, atrage atenția că problema nu este neapărat natura proprietății, ci calitatea guvernanței: „Există un reflex colectiv: «statul român nu este capabil să dezvolte nimic». Iar ultimele decenii oferă suficiente argumente pentru această neîncredere: companii capturate politic, management schimbat după fiecare ciclu electoral, investiții întârziate și proiecte ratate. Și totuși, exact pentru că regula pare atât de solidă, merită observate excepțiile. (…) … proprietatea de stat nu produce automat incompetență. Problema reală nu este exclusiv proprietatea. Problema este calitatea managementului, stabilitatea administrativă și rezistența la presiunile politice. Există companii private incompetente și companii de stat performante. Diferența o fac exclusiv oamenii care le conduc”.
Au companiile de stat cele mai mari pierderi și datorii din economie? La prima vedere, datele par să susțină această percepție. Firmele aflate în proprietatea statului apar constant în topul celor mai îndatorate societăți, printre acestea numărându-se de ani buni un operator din transportul feroviar (CFR Marfă), companii din industria de apărare și societăți din sectorul minier.
Cel mai recent, un raport elaborat la nivelul cabinetului viceprim-ministrului Oana Gheorghiu arată că 22 de întreprinderi de stat analizate cumulau, la sfârșitul anului 2024, datorii de 4,2 miliarde de lei și pierderi nete de 1,12 miliarde de lei.
Pierderi mai mari ale companiilor private decât ale celor de stat
Economistul Florin Georgescu, fost ministru al Finanțelor și membru în Consiliul de Administrație al BNR, a analizat situația companiilor neprofitabile la nivelul întregii economii. Deși datele au fost publicate în urmă cu aproape un deceniu, ele oferă totuși o perspectivă utilă asupra dimensiunii fenomenului. Astfel, într-o analiză prezentată în 2016, Florin Georgescu arăta că „219.000 de firme au înregistrat pierderi de 8,5 miliarde de euro, din care 390 sunt societăți de stat, cu 0,9 miliarde de euro pierdere, și 218.610 sunt companii private, cu un total al pierderilor de 7,6 miliarde de euro”.
Ideea că firmele private generează profit, iar cele de stat, doar pierderi și datorii este un mit. Realitatea este mai nuanțată. Nu există doar companii private eficiente și nici doar întreprinderi de stat ineficiente. Totuși, pierderile înregistrate de unele companii de stat au un impact semnificativ asupra economiei: perpetuează ineficiența, justifică acordarea de subvenții publice și favorizează acumularea de datorii către buget sau către furnizori, care introduc hazard în economie și induc un blocaj financiar.
În același timp, există și companii de stat foarte profitabile, în special în sectorul energetic sau în domeniul infrastructurii portuare și aeriene. De regulă, acestea activează în sectoare prin poziții dominante pe piață sau printr-o cerere stabilă și predictibilă.
Poate scăpa statul de reputația de administrator ineficient? Da, dar numai în măsura în care reușește să profesionalizeze managementul și să limiteze interferențele politice. De-a lungul timpului au fost testate numeroase soluții – de la privatizarea managementului și recrutarea prin firme specializate până la aplicarea principiilor guvernanței corporative. Rezultatele au fost însă modeste. Influența politică nu a dispărut; și-au schimbat doar formele și mecanismele de manifestare.
Presiuni și interese politice
Problema intervenției politice este că, de cele mai multe ori, aceasta urmărește alte obiective decât cele ale companiei. Politicienii vor să își promoveze oamenii în funcții de conducere, să favorizeze anumiți furnizori sau clienți și să evite costurile sociale ale restructurării. Interesul companiei este însă diferit:are nevoie de strategie, de stabilitate managerială și de resurse pentru dezvoltare. Din confruntarea acestor două logici, compania este adesea cea care pierde. Lipsită de autonomia și instrumentele necesare pentru a se adapta și a crește, ea ajunge să suporte costurile unor decizii motivate politic. Desigur, există și excepții, însă regula rămâne controlul politic, nu independența managerială.
Moțiunea de cenzură aprobată la începutul lunii mai a avut în centrul dezbaterii companiile de stat și posibilitatea vânzării unor pachete de acțiuni prin bursă sau prin intermediul unei metode accelerate, adică prin negocieri directe cu investitori instituționali. Deși inițiatorii au declarat că susțin listarea unor participații minoritare la Bursa de Valori București (BVB), moțiunea de cenzură reflectă o viziune marcată de naționalism economic și respinge, în esență, extinderea procesului de vânzare a participațiilor statului. În aceeași logică se înscrie și proiectul de lege susținut în Parlament de PSD și AUR, care prevede interzicerea vânzării de acțiuni la companiile de stat profitabile.
Un naționalism economic cu rădăcini adânci
Parcă ne-am întors în anii ’90. „Nu ne vindem țara” s-a transformat în „nu vindem nicio acțiune la companiile de stat”. În realitate, suntem în fața unui tip de naționalism economic care nu a dispărut niciodată din societatea românească, ci doar și-a schimbat expresiile și intensitatea. De-a lungul ultimelor trei decenii, aceeași idee a reapărut sub forme diferite: opoziția față de privatizări, contestarea investițiilor străine, apelurile la naționalizare, criticile la adresa companiilor multinaționale acuzate că nu plătesc suficient la bugetul de stat, dezbaterea privind dublul standard al produselor alimentare sau cererile de protejare a pieței interne în fața importurilor. Deși diferite ca obiect și context, toate aceste teme au avut la bază aceeași suspiciune față de economia deschisă și față de capitalul privat.
Ascensiunea mișcării MAGA în Statele Unite și politicile comerciale promovate de Donald Trump, bazate pe protecționism și stimularea producției interne, au dat și ele apă la moară curentelor de naționalism economic în România și în alte state din Uniunea Europeană.
Problema este că acest tip de discurs amestecă adesea preocupări legitime cu interpretări simplificatoare sau conspiraționiste. Una este să discuți despre deficitul comercial, despre nevoia dezvoltării producției interne sau despre construirea unor lanțuri de valoare în economia românească, și cu totul altceva să transformi orice investiție privată, privatizare sau participare străină într-o amenințare la adresa interesului național.
Blocarea vânzării acțiunilor companiilor de stat
Naționalismul economic contemporan se manifestă astăzi prin opoziția față de vânzarea acțiunilor companiilor de stat, indiferent de metoda utilizată sau de dimensiunea pachetului scos la vânzare. Miza este atât ideologică, cât și economică.
Din perspectivă ideologică, partidele cu orientare conservatoare și naționalistă privesc cu suspiciune orice diminuare a participației statului în economie. În această logică, privatizările din trecut sunt considerate erori care trebuie corectate, iar noi vânzări de participații devin inacceptabile.
Din perspectivă economică, însă, listarea unor pachete minoritare la BVB poate aduce beneficii importante. Prezența pe piața de capital presupune standarde mai ridicate de transparență, o aplicare mai riguroasă a principiilor de guvernanță corporativă și o monitorizare mai atentă a deciziilor manageriale. În același timp, cetățenii pot deveni acționari ai unor companii aflate în proprietatea statului, participând direct la rezultatele acestora prin dividende și prin creșterea valorii investiției.
Experiența ultimilor ani arată că acest model funcționează deja. Mai multe companii de stat sunt listate la bursă, iar printre acționarii lor se numără sute de mii de români, direct sau indirect, prin intermediul fondurilor de pensii și al fondurilor de investiții. Din această perspectivă, opoziția categorică față de listare pare să aibă mai degrabă motivații politice decât economice.
Principalul contraargument împotriva listării este că o parte din profit ajunge la acționari privați, în loc să fie încasat de stat sau reinvestit în companie. Totuși, o transparență mai mare și o guvernanță mai eficientă pot genera performanțe superioare și, implicit, profituri mai mari, inclusiv pentru statul care rămâne acționar majoritar.
În schimb, ideea utilizării unei proceduri de vânzare accelerată pare neinspirată. Pe de o parte, ea limitează accesul micilor investitori; pe de altă parte, introduce un mecanism perceput ca fiind mai puțin transparent. Chiar dacă asemenea metode sunt utilizate la nivel internațional pentru atragerea marilor investitori instituționali, ele reînvie amintirea privatizărilor realizate prin negocieri directe în anii tranziției.
Ceea ce lipsește adesea din dezbaterea publică este discutarea altor instrumente de finanțare a companiilor de stat, precum majorările de capital sau emisiunile de obligațiuni corporative, soluții care pot contribui la dezvoltarea acestora fără a transforma orice discuție despre finanțare într-o controversă ideologică.
Cine și de ce este „strategic”?
Statul român mai are o problemă de rezolvat: definirea clară a sectoarelor și companiilor cu adevărat strategice. În lipsa unor criterii economice riguroase, există tentația ca numeroase întreprinderi aflate în proprietatea statului să revendice acest statut și, odată cu el, tratamente preferențiale: tolerarea pierderilor, acumularea de datorii, acordarea de subvenții sau amânarea restructurărilor necesare.
O companie nu devine strategică doar pentru că este deținută de stat. Statutul de companie strategică trebuie să rezulte din rolul său în funcționarea economiei, în securitatea energetică, în infrastructura critică sau în furnizarea unor servicii esențiale.
Soluții simple, dar greu de aplicat
În esență, provocările sunt cunoscute de multă vreme: management mai performant, conducere profesionalizată, reducerea pierderilor și a datoriilor, precum și limitarea influențelor politice. Niciuna dintre aceste soluții nu este nouă. Dificultatea constă în aplicarea lor consecventă.
Dincolo de administrarea companiilor de stat, România are nevoie de o strategie economică mai amplă, capabilă să construiască lanțuri de valoare care să integreze, fără discriminări ideologice, atât firme private, cât și companii aflate în proprietatea statului. Miza nu este apărarea unei forme de proprietate în detrimentul alteia, ci creșterea competitivității economiei românești. Abia atunci economia locală va putea face trecerea de la modelul bazat pe costuri reduse la unul bazat pe valoare adăugată, inovare și productivitate. Acesta ar trebui să fie adevăratul plan industrial al României.
