Pe 3 iunie 2026, în Biroul Oval, președintele Trump a prezentat un panou intitulat „Our Pool is Bigger than Skyscrapers”, arătând că lungimea bazinului de la Lincoln Memorial depășește înălțimea clădirilor Empire State Building și One World Trade Center. Cei obișnuiți cu aritmetica prezidențială au zâmbit: lucruri care măsoară dimensiuni diferite puteau sta, fără prea multe scrupule, în aceeași prezentare grafică. Era același președinte care anunțase reduceri ale prețurilor medicamentelor „de 400, 500, chiar 600 la sută” – o performanță care, matematic, ar fi presupus ca firmele să-i plătească pe consumatori pentru a le cumpăra produsele. Trump a folosit în repetate rânduri asemenea procente pentru a descrie diferența dintre prețurile americane și cele din alte țări. Doar că hiperbola încetează să mai fie amuzantă când trece de la piscine la prețul medicamentelor. Mai ales dacă sunt medicamentele tale.
Citeam de curând o postare pe LinkedIn a unui fost coleg care lucrează de câțiva ani în Statele Unite și de peste 16 ani în industria farmaceutică, în poziții care au mers de la PR la corporate policy. Cu alte cuvinte, cineva familiarizat cu mecanismele de stabilire a prețurilor, de rambursare și de acces la medicamente de pe ambele maluri ale Atlanticului. De data aceasta, povestea o experiență personală. I s-a prescris un antibiotic din clasa fluorochinolonelor, disponibil în versiune generică de zeci de ani. La farmacie i s-a comunicat un preț de 131 de dolari. El știa că medicamentul putea fi obținut cu mult mai puțin și, după ce a căutat o alternativă, a ajuns să plătească doar trei dolari. Morala postării era simplă: majoritatea pacienților nu cunosc nici mecanismele de formare a prețurilor, nici alternativele disponibile și pot ajunge să plătească primul preț care le este oferit.
O asemenea diferență este posibilă în sistemul american și nu este neapărat o excepție. Problema nu este doar că, în cazul de față, prețul inițial era de peste 40 de ori mai mare decât suma plătită în cele din urmă, ci și că același medicament poate ajunge la pacient la prețuri foarte diferite în funcție de farmacie, asigurare și reducerile disponibile. Care este explicația?
Două lumi, două filosofii de preț diferite
Un reper important în arhitectura sistemului american de formare a prețurilor este WAC (Wholesale Acquisition Cost) – prețul de listă stabilit de producător pentru angrosiști sau cumpărători direcți, înainte de reducerile negociate și de alte concesii comerciale. În fapt, WAC nu este, de regulă, prețul net încasat în final de producător, ci reprezintă punctul de plecare pentru o parte importantă a negocierilor din sistem.
De aici începe mecanismul reducerilor. În special pentru medicamentele de marcă, producătorii negociază cu intermediarii de pe lanțul de distribuție – mai ales cu PBM-urile (Pharmacy Benefit Managers) – reduceri care pot fi substanțiale. Sistemul poate crea astfel un stimulent pentru menținerea unor prețuri de listă ridicate: cu cât prețul inițial este mai mare, cu atât există mai mult spațiu pentru o reducere negociată, fără ca prețul net încasat de producător să scadă în aceeași proporție. PBM-urile transferă cea mai mare parte a acestor reduceri către asigurători sau angajatori, dar, în funcție de contract, pot păstra o parte din ele și pot obține venituri și din alte comisioane. Drug Channels Institute estimează că, în 2023, valoarea totală a reducerilor dintre prețurile de listă și veniturile nete ale producătorilor pentru medicamentele de marcă a ajuns la 334 de miliarde de dolari. Un actor central în acest mecanism îl reprezintă PBM-urile – primele trei au procesat aproape 80% din totalul rețetelor eliberate în farmaciile americane în 2023, conform raportului Comisiei Federale pentru Comerț a SUA.
În Statele Unite nu există un sistem unic de asigurări pentru medicamente, iar acoperirea depinde de tipul de asigurare. Peste o treime dintre americani au o formă de asigurare publică – Medicare (cei de peste 65 de ani și unele persoane mai tinere cu dizabilități sau anumite afecțiuni), Medicaid (persoane cu venituri reduse și alte categorii eligibile – program finanțat în comun de guvernul federal și de state) și alte scheme speciale pentru copii, veterani și militari. Asigurările private rămân însă forma dominantă de acoperire și sunt obținute, cel mai adesea, prin angajator.
Pentru un european, mecanismul de decontare a medicamentelor este foarte greu de urmărit. Motivul? Este construit aproape invers. În Europa, pacientul vede rareori prețul integral al unui medicament compensat; în Statele Unite, în schimb, poate fi expus unui preț brut, înainte ca reducerile negociate în sistem să fie aplicate. În multe planuri de asigurare, pacientul american plătește mai întâi o franșiză (deductible) din propriul buzunar – similară cu franșiza unei asigurări CASCO. După atingerea franșizei, asigurătorul începe să acopere o parte din cost, iar pacientul poate plăti o sumă fixă (copayment) sau un procent din preț (coinsurance). Acest procent nu este calculat, în general, direct la WAC, ci la prețul de la punctul de vânzare, care poate să nu includă reducerile acordate ulterior de producător.
Un exemplu ipotetic: un medicament are la punctul de vânzare un preț de listă de 1.000 de dolari, iar producătorul acordă ulterior o reducere negociată de 600 de dolari, astfel încât costul net ajunge la 400 de dolari. Dacă pacientul are o coasigurare de 25%, calculată la prețul de la punctul de vânzare, plătește 250 de dolari. La farmacie, asigurătorul acoperă restul de 750 de dolari, dar reducerea de 600 de dolari primită ulterior îi coboară costul net la 150. Rezultatul e absurd: pacientul, care teoretic plătește „doar un sfert”, ajunge să suporte 250 din costul total de 400 de dolari – adică 62,5%.
Aici se termină calculele complicate. Rezultatul? Pentru medicamentele originale de marcă, prețurile sunt mult mai mari decât în celelalte țări dezvoltate. Industria farmaceutică, în schimb, este foarte mulțumită, deoarece, în 2022, Statele Unite reprezentau aproximativ jumătate din veniturile mondiale din vânzarea medicamentelor eliberate pe bază de prescripție în țările acoperite de baza de date IQVIA MIDAS și – atenție! – între 64% și 78% din profiturile farmaceutice globale, potrivit unei estimări academice din 2018, reluate de USC Schaeffer Center. Toate acestea pentru aproximativ 13% din volumul mondial surprins de aceleași datele IQVIA.
Europa a ales o altă filosofie încă de la finalul secolului al XIX-lea. În 1883, cancelarul german Otto von Bismarck a pus bazele primului sistem public de asigurări sociale de sănătate, iar după Al Doilea Război Mondial, în 1948, Marea Britanie a creat NHS. Sunt sisteme care pornesc, în forme diferite, de la principiul solidarității. Europa nu este mai puțin capitalistă, dar a construit sisteme în care accesul la îngrijire și medicamente reprezintă un drept fundamental care nu depinde exclusiv de mecanismul pieței. Odată disponibil un medicament, mecanismele publice de finanțare și rambursare încearcă să-l facă accesibil pacientului, fără ca venitul acestuia să fie singurul criteriu care decide accesul.
Simplificând puțin, putem spune că Europa folosește două mecanisme principale – evaluarea tehnologiilor medicale (HTA – Health Technology Assessment) și prețul de referință extern (ERP – External Reference Pricing). Evaluarea HTA privește noile medicamente prin prisma beneficiului clinic suplimentar și, în unele sisteme, a pragului de cost-eficiență, pentru a evalua valoarea adăugată a unui tratament în raport cu alternativele existente. Referențierea externă presupune ca fiecare țară să compare prețurile cu cele din alte țări pentru a stabili propriul preț de referință. Spre exemplu, România folosește un coș de 12 țări de referință și, ca regulă generală, nu acceptă un preț de producător mai mare decât cel mai mic preț al aceluiași medicament din aceste țări; pentru anumite categorii există reguli speciale, inclusiv raportarea la media celor mai mici trei prețuri.
Rezultatul? Studiile RAND bazate pe date din 2022 arată că, pentru medicamentele originale de marcă, prețurile brute din Statele Unite sunt de 4,22 ori mai mari decât în cele 33 de țări OECD analizate. Chiar și după estimarea reducerilor acordate de producători, prețurile nete americane rămân de peste trei ori mai mari. Iar prețurile afișate spun doar jumătate din poveste: în multe piețe mari – Germania, Franța, Italia, Marea Britanie – se negociază reduceri confidențiale și acorduri de acces care coboară prețul efectiv plătit sub cel de listă.
Merită să menționăm și două consecințe ale acestei împărțiri în două lumi și două sisteme. În primul rând, sistemul de referențiere externă poate contribui la o spirală descendentă care face ca prețurile unor medicamente larg utilizate să devină nesustenabil de mici și să-i determine pe producători să retragă unele produse de pe piață. Multe medicamente generice se află sub această presiune. Apoi, chiar și la prețurile din Europa, industria farmaceutică este profitabilă. Un studiu publicat în JAMA, care a analizat 35 de mari companii farmaceutice în perioada 2000–2018, a găsit o marjă netă mediană de 13,8% și o marjă EBITDA mediană de 29,4%, față de 7,7%, respectiv 19%, pentru celelalte companii analizate de S&P 500. Companiile farmaceutice raportează marje nete de aproximativ 14% și marje operaționale de aproape 30%, bine peste media altor companii listate. Pentru multă vreme, această dihotomie a funcționat bine – Statele Unite au plătit scump inovația, iar Europa a ținut prețurile mai atent sub control, iar toată lumea părea mulțumită. Și a venit Trump.
Clauza națiunii celei mai favorizate. A uneia singure
Pe 23 aprilie 2026, la Casa Albă, președintele Trump a ținut un eveniment despre „accesibilitatea medicamentelor” – un fel de bilanț, la aproape un an după ordinul executiv din 12 mai 2025, prin care administrația sa lansase politica de aliniere a prețurilor americane la cele practicate în alte țări dezvoltate. Transcrierea este disponibilă și merită citită integral – rareori un mecanism de politică economică este explicat cu atâta pasiune chiar de autorul ideii. Administrația îl numește Most-Favored-Nation Price (MFN) – principiul „națiunii celei mai favorizate” – și sună perfect rezonabil: americanii nu ar trebui să plătească pentru medicamente mai mult decât în țări cu un nivel de dezvoltare economică similar. Ca de obicei, problema nu este ideea – corectă, de altfel –, ci … ce urmează după ea.
Principiul „națiunii celei mai favorizate” sună a jargon comercial, dar mecanismul este simplu de înțeles și pornește de la același sistem de referențiere extern. Guvernul american analizează prețurile din alte țări dezvoltate, majoritatea europene, și le folosește ca reper pentru prețurile plătite în Statele Unite. Principiul este tradus în cifre prin trei modele. GLOBE și GUARD folosesc ca reper cele mai mici prețuri dintr-un coș de țări dezvoltate – majoritatea europene –, ajustate pentru diferențele economice, ambele fiind concepute ca modele pe cinci ani; GENEROUS, mai indulgent, ia drept reper al doilea cel mai mic preț net. Fiecare acoperă alt segment al sistemului public american. Estimările CMS (Centers for Medicare & Medicaid Services – agenția federală care administrează Medicare și Medicaid) arată cât de mare este diferența: pentru medicamentele analizate, nivelurile de referință internaționale sunt cu aproximativ 49% până la 71% sub cele americane.
Consecința pentru Europa este ciudată și perversă: un preț foarte mic într-o țară de referință poate coborî nivelul de referință folosit în Statele Unite și, implicit, veniturile companiei pe piața americană. Nu pare mai simplu să ajungi pe piața europeană cu 1–2 ani de întârziere? Ajunse aici, companiile farmaceutice se confruntă cu o alegere: fie acceptă reduceri mai mari în Statele Unite – piața de unde vine o parte importantă a profiturilor –, fie încearcă să crească prețurile în țările de referință sau să evite, cel puțin temporar, lansările la prețuri care ar coborî nivelul de referință folosit pe piața americană. Ghiciți care este varianta câștigătoare?
Într-un raționament greu de urmărit, președintele Trump pornește de la premisa că prețurile mari din Statele Unite sunt cele care au finanțat, în bună măsură, inovația farmaceutică mondială și că țările europene au plătit mai puțin tocmai pentru că americanii au plătit mai mult. Ca atare, pentru guvernele care nu acceptă să plătească mai mult, există și planul B: tarife vamale. Companiile farmaceutice au, la rândul lor, o cale de a evita tarifele: cele care încheie atât acorduri de MFN, cât și acorduri de relocare sau extindere a producției în Statele Unite pot beneficia de tarif zero până în ianuarie 2029. Nu este o negociere per se, ci o ofertă greu de refuzat – de data aceasta, cu acte în regulă.
Și apoi vine momentul în care președintele Trump își demolează singur teza, susținând că prețurile din celelalte țări „s-au dublat” și, uneori, „s-au triplat”, în timp ce ale americanilor ar urma să scadă cu 60%, 70% sau 80%. Interesant este că Trump însuși observă că acțiunile multor companii farmaceutice au crescut. De ce? Pentru că nu doar analiștii, ci și administrația însăși afirmă că politica urmărește nu doar scăderea prețurilor americane, ci creșterea celor plătite în alte țări dezvoltate. Așadar, această politică nu ieftinește pur și simplu medicamentele, ci încearcă să redistribuie factura. Iar „altă parte” are un nume și o adresă: Europa.
Restul nu mai ține doar de retorică, ci de contabilitate. O analiză GlobalData citată de Reuters arată că numărul lansărilor de medicamente noi pe piețele UE a scăzut cu aproximativ 35% în primele zece luni după semnarea ordinului executiv din mai 2025, comparativ cu cele zece luni anterioare. Reuters relatează și că unele companii au început să amâne lansările europene tocmai din cauza incertitudinii privind efectul prețurilor mici din Europa asupra celor din Statele Unite. Cu alte cuvinte, ca nu cumva prețul european să le strice socoteala peste ocean. Efectele în lanț abia încep.
Factura pleacă spre Europa
Politica președintelui Trump are și o vitrină, lansată în februarie 2026: un portal guvernamental pentru medicamente, botezat, fără nicio modestie, TrumpRx. Platforma promite americanilor unele dintre cele mai mici prețuri la medicamente din lumea dezvoltată, iar cifrele afișate arată spectaculos. Spre exemplu, în cazul Wegovy, unul dintre medicamentele-vedetă pentru slăbit, prețul lunar este prezentat ca scăzând de la aproximativ 1.350 de dolari la o medie de 350 de dolari și, pentru unele doze, chiar mai jos. Drept este că cei care au răbdare să citească cu atenție află și explicația: cei 1.350 de dolari reprezintă prețul de listă, pe care majoritatea pacienților asigurați nu îl plătesc integral. Mai mult, producătorul oferea deja Wegovy la un preț pentru plata directă mult sub prețul de listă înainte de lansarea TrumpRx. Iar reducerile oferite de platformă erau, la lansare, disponibile pentru cei care cumpărau medicamentele fără să folosească asigurarea – exact categoria pentru care prețurile mari din afara sistemului de asigurări reprezentau deja o problemă. Astfel, am putea spune că statul american a construit o platformă pentru cei pe care propriul sistem de asigurări îi lasă să plătească medicamentele din buzunar și a botezat-o după președinte.
Știm din filme că ambasadele sunt implicate în negocieri privind tratate comerciale sau eliberarea ostaticilor. Din 2026, ambasadele americane din Europa au primit o misiune nouă – potrivit relatărilor din presa internațională, administrația Trump le-a mobilizat pentru a convinge guvernele europene să accepte prețuri mai mari pentru medicamente. Modelul fusese deja testat la Londra. Financial Times a relatat că ambasadorul Statelor Unite, Warren Stephens, l-a chemat la o discuție pe Jonathan Benger, directorul executiv al NICE, instituția care evaluează cost-eficiența tratamentelor pentru sistemul britanic, și a criticat ceea ce ambasada numea „politicile anti-creștere” ale Marii Britanii. Presiunile americane asupra Londrei începuseră însă mai devreme, iar un acord de principiu privind medicamentele fusese anunțat încă din decembrie 2025; forma sa finală a fost publicată la 2 aprilie 2026. Regatul Unit a devenit astfel primul caz important în care noua politică americană s-a transformat într-un acord bilateral: Statele Unite au garantat, pentru cel puțin trei ani, acces fără tarife vamale pentru medicamentele produse în Regatul Unit, iar guvernul britanic s-a angajat să majoreze cu 25% prețul net plătit de NHS pentru medicamentele noi și să ridice pragurile de cost-eficiență folosite de NICE, conform Reuters.
Potrivit POLITICO, Germania este următoarea pe listă. De câteva luni, oficiali germani și americani poartă negocieri confidențiale privind investițiile, comerțul și prețurile medicamentelor. Partea amuzantă este că, în acest timp, acasă, același guvern a trecut prin Bundestag un pachet de reducere a cheltuielilor cu sănătatea, care obligă industria farmaceutică să acorde reduceri mai mari sistemului public de asigurări. Industria farmaceutică germană este directă și ar prefera un acord de tipul celui încheiat de Marea Britanie cu Statele Unite, potrivit reprezentanților industriei citați de POLITICO. Iar un detaliu de logistică diplomatică este grăitor: potrivit aceleiași publicații, un oficial economic de rang înalt al ambasadei americane de la Berlin a fost detașat temporar la Londra pentru a studia modul în care a fost negociat acordul britanic.
În general, capitalul votează fără suflet și nu are sentimente. Eli Lilly și-a înjumătățit investiția de 2,3 miliarde de euro planificată pentru fabrica din Alzey, iar numărul locurilor de muncă prevăzute a scăzut de la 1.000 la 500. Directorul general Dave Ricks a spus că partea de investiție tăiată ar putea merge către Pennsylvania sau către o altă fabrică. Compania a pus decizia pe seama politicilor de reducere a costurilor din Germania. Boehringer Ingelheim a anulat investiții planificate pentru perioada 2027–2030, în valoare de 900 de milioane de euro. Compania a invocat atât deteriorarea condițiilor pentru industria farmaceutică din Germania și măsurile de reducere a costurilor, cât și atractivitatea mai mare a Statelor Unite și a Asiei și presiunile geopolitice. Pfizer i-a trimis cancelarului Merz o scrisoare în care avertiza că noile politici fac investițiile pe termen lung mai greu de planificat și anunța reevaluarea unor investiții în Germania. AstraZeneca a livrat un mesaj ușor de descifrat, într-un ton statistic: studiile clinice pentru terapii celulare și genice sunt deja aproape de trei ori mai numeroase în China decât în Europa.
Ca să fim cinstiți, cam toate măsurile invocă în primul rând mediul de afaceri neprietenos din Germania și abia în plan secund schimbările de politică din Statele Unite. Totuși, este greu de ignorat direcția în care se mișcă aceste fluxuri de capital: dintr-o piață care reduce cheltuielile cu medicamentele spre una care plătește prețuri mult mai mari și care oferă, în anumite condiții, protecție față de noile tarife farmaceutice.
Nu ar trebui să arătăm cu degetul companiile farmaceutice. Rolul lor în societate este special prin contribuția semnificativă la bunăstarea generală și la progresul medical care ne permite să trăim mai mult și mai bine. În plus, un studiu realizat de WifOR în 2024, la comanda IFPMA, estimează că pentru fiecare dolar de contribuție directă la PIB generat de industria farmaceutică, alți 2,04 dolari sunt susținuți în economia globală, prin efecte indirecte și induse. Matematica este matematică însă. În fața acestei situații, directorii companiilor formulează concluzii simple. Spre exemplu, șeful Pfizer, Albert Bourla, explica la o conferință cu investitorii ce s-ar putea întâmpla dacă țările europene nu acceptă prețuri mai mari: firma nu și-ar retrage produsele de pe piață, dar le-ar putea retrage din sistemele publice de rambursare. Un oficial Novartis a avut un mesaj similar, subliniind că nu este vorba despre vreo amenințare, ci despre „realitatea” zilelor noastre. Realitatea, că ne place sau nu, este că industria farmaceutică se confruntă cu dilema de a avea grijă atât de pacienți, cât și de acționari, și nu este nimic scandalos în asta. Întrebarea este alta: ar trebui pacienții și contribuabilii din Europa să plătească prețul decis la Washington?
Peste acest peisaj se așază, cu un simț al momentului demn de o comedie cu Louis de Funès, cea mai amplă reformă din domeniul farmaceutic european din ultimele două decenii – acordul politic provizoriu dintre Parlamentul European și Consiliu din decembrie 2025. Pe fond, reforma este serioasă și, în bună măsură, corectă: păstrează opt ani de protecție a datelor și adaugă un an de protecție a pieței, iar eventualele prelungiri devin bonusuri condiționate. Un an suplimentar poate fi acordat, de exemplu, medicamentelor care răspund unei nevoi medicale nesatisfăcute sau medicamentelor cu substanțe active noi, dacă sunt îndeplinite anumite condiții legate de studiile clinice și de depunerea rapidă a dosarului în Uniunea Europeană. Exclusivitatea standard pentru medicamentele destinate bolilor rare scade de la 10 la 9 ani, dar poate ajunge la 11 ani pentru anumite medicamente inovatoare destinate unor boli pentru care nu există tratament. Genericele pot face din timp demersurile necesare pentru a intra pe piață din prima zi după expirarea protecției, iar pentru antimicrobienele prioritare, unde stimulentele comerciale sunt slabe, apare o „invenție” împrumutată de la americani – un voucher transferabil între companii, care permite prelungirea cu un an a protecției unui alt medicament.
Industria a criticat pachetul aproape în cor, pe motiv că nu oferă suficient. EFPIA, principala federație europeană a industriei farmaceutice inovatoare, a spus explicit că acordul nu este suficient pentru a face Europa mai competitivă. Aproape – pentru că EIPG, vocea farmaciștilor din industrie, a avut o evaluare mult mai favorabilă a acordului, dovedind încă o dată că perspectiva celor care fac medicamentele diferă, uneori, de a celor care le vând.
Explicam studenților mei, încă din 2023–2024, că este un pachet de reforme foarte coerent, competitiv și orientat să susțină inovația adevărată și să optimizeze utilizarea banilor publici și privați din sănătate. Doar că reforma a fost scrisă pentru o lume care, între timp, a dispărut. Logica ei încearcă să stimuleze dezvoltarea și accesul rapid la medicamente în Europa – prin depunerea rapidă a dosarelor, studii clinice comparative, cercetare în mai multe state și stimulente pentru nevoile medicale nesatisfăcute. Politica americană poate însă crea un stimulent în sens contrar în momentul lansării comerciale: un preț european mic și stabilit devreme poate coborî nivelul de referință folosit în Statele Unite și, implicit, veniturile companiei pe cea mai profitabilă piață a lumii. Bruxellesul încearcă să grăbească accesul în Europa; Washingtonul le dă companiilor un motiv să fie prudente cu prețul și momentul lansării. Ca atare, companiile nu mai aleg între diverse jurisdicții și nu mai pot naviga printre reglementări. Aleg între continente.
În materie de prețuri și rambursare, fiecare capitală pare să negocieze individual. Londra are o înțelegere semnată, Berlinul discută confidențial. Pentru București, cine negociază?
Partea noastră de pilulă amară
Și ajungem inevitabil la noi. România negociază mai puțin decât pare. În mare măsură, importăm prețuri. Sistemul cu cele 12 țări de referință are o eleganță contabilă greu de egalat – analizăm prețurile publice din alte piețe și alegem, ca regulă generală, cel mai mic nivel comparabil. Strategia a funcționat ținând prețurile jos, dar nu fără costuri în ceea ce privește disponibilitatea unor medicamente. Problema este că, în viitor, am putea să importăm și o parte din creșterile de preț, iar bugetul nostru gâfâie serios după 2020.
În plus, poziția noastră în acest joc este delicată oricum. Potrivit indicatorului EFPIA Patients W.A.I.T. 2025, publicat în 2026, mediana timpului de la autorizarea europeană până la disponibilitate este de 56 de zile în Germania și de 1.201 zile în România. Nu suntem printre ultimii din Europa; suntem chiar ultimii în acest clasament. Problema nu pare să fie, în primul rând, autorizarea europeană sau chiar durata evaluării HTA, ci mai ales ce urmează după: finanțarea, includerea pe lista medicamentelor compensate și adoptarea protocoalelor terapeutice. Toate acestea privesc medicamentele noi, originale. În cazul genericelor, suntem atât de „nemiloși”, încât multe produse ieftine au ieșit de pe piață, presiunea prețurilor și a taxei de clawback fiind invocate de industria de generice printre cauze.
Acum jocul devine kafkian. Costurile războiului de la granițele Uniunii Europene, după cele ale pandemiei de COVID-19 și pe fondul investițiilor necesare tranziției verzi, pun deja presiune pe bugetele europene. Europa cu greu își poate permite prețuri semnificativ mai mari pentru medicamente. Retragerea sau relocarea unor investiții farmaceutice ar fi o lovitură, dar pare să vină, deocamdată, în plan secund – acum este vorba despre prețuri și bugete.
Adaptarea Europei poate fi una tehnică: prețuri publice de listă mai mari – pe baza cărora își va face și Unchiul Sam calculele –, în timp ce reducerile efective se mută în spatele tejghelei, în acorduri confidențiale. Acest sistem nu este nou: Italia folosește de mult reducerile confidențiale, Spania protejează prin lege confidențialitatea acordurilor de finanțare, iar Germania permite, din 2025, în anumite condiții, ca prețurile de rambursare negociate pentru unele medicamente noi să nu fie făcute publice. Este foarte probabil ca și alte țări să meargă în aceeași direcție.
România are deja câteva piese ale acestui mecanism: Ordinul MS 368/2017 prevede două cataloage de prețuri, iar pentru unele medicamente costul efectiv poate fi redus prin contracte de tip cost-volum, în care nivelul reducerilor poate rămâne confidențial. Cu mici ajustări, sistemul ar putea deveni util într-o Europă în care prețul de listă contează tot mai mult ca reper extern.
Problema este alta: sistemele de referențiere externă folosesc, de regulă, tocmai prețurile oficiale de listă, nu prețurile nete plătite după reducerile confidențiale. Pe măsură ce diferența dintre cele două crește, întregul mecanism european ajunge să compare prețuri de listă care pot fi foarte diferite de ceea ce plătesc efectiv sistemele de sănătate. Poate că această situație va împinge Europa, într-o bună zi, spre un mecanism comun de preț – în ritmul Bruxellesului, peste vreo 10 ani.
Problema noastră este că strategia țării a fost una pasivă – am așteptat să vedem ce fac alții. Nu avem dezvoltată musculatura necesară pentru a avea alte opțiuni. Când numărul lansărilor de medicamente noi în Uniunea Europeană scade cu aproximativ o treime, o piață aflată oricum la coada clasamentului de acces riscă să alunece și mai mult în afara listei de priorități ale companiilor. Londra semnează acordul separat cu Statele Unite; Berlinul discută confidențial; tot mai multe țări europene folosesc acorduri în care prețul net rămâne confidențial și, în acest peisaj, instrumentele din România – catalogul de prețuri bazat pe cele mai mici prețuri din 12 țări, taxa clawback, includerea întârziată pe listele de compensare – par tot mai puțin potrivite noului context. Și totuși, așa funcționează sistemul care asigură accesul populației la medicamente și așa se administrează o piață care, în 2025, a ajuns la aproximativ 7,4 miliarde de euro la prețul de distribuție.
Am început acest articol cu discuția despre cartonul care compara lungimea unei piscine cu înălțimea unui zgârie-nori, extrasă parcă dintr-un fel de comedie absurdă. Comedia este totuși amară: o superputere care descoperă că plătește pentru medicamente disproporționat mai mult decât aliații ei și vrea să repare situația împingând în sus prețurile acestora; companii farmaceutice care navighează între misiunea și viziunea lor; și o reformă europeană sublimă, dar gândită pentru o lume care între timp a dispărut. Într-un colț al scenei, țara noastră este prezentă, dar nu prea are loc la nicio masă.
Se cuvine o mărturisire: eu vin din industria de generice. Sunt crescut profesional să-mi „placă” prețurile mici și mecanismul competitiv care le face mici. Un produs generic ieftin înseamnă sute de mii de pacienți tratați cu un buget limitat și acces la medicamente pentru toți. Tocmai de aceea știu că povestea are două capete. După cum am scris pe Substack, prea mult bine devine dușmanul binelui, iar prețurile împinse la niveluri nesustenabile pot face medicamentele să dispară de pe piață. Acesta este capătul european.
Acest articol a fost mai mult despre capătul american – nu este sănătos un sistem în care până și pentru un antibiotic generic vechi unui pacient i se pot cere inițial 131 de dolari. Industria generică există pentru ca medicamentele să fie accesibile. Marea îngrijorare este că întreaga arhitectură care se construiește acum împinge ambele capete în direcția greșită. Sistemele europene, cu toate imperfecțiunile lor, sunt construite în jurul accesului pacientului și al unui mecanism de finanțare sustenabil. Aceste principii merită apărate.
