Suntem în fața unei situații care pare fără ieșire. Dezbaterea publică din România ignoră în mare măsură riscurile macroeconomice care planează asupra țării. Interesele individuale sau de breaslă – până la un punct de înțeles – acaparează aproape întreaga atenție, în timp ce situația dificilă a economiei, reflectată în principalii indicatori macroeconomici, rămâne în plan secund.
Fiecare cu riscul lui
Această ruptură este ilustrată cel mai limpede de dezbaterea privind noua lege a salarizării unitare. Forma inițială a proiectului pornea de la un principiu simplu: angajații ale căror venituri se situau deja la sau peste nivelul rezultat din noua grilă să își păstreze salariile, dar fără majorări, pentru ca resursele disponibile să fie orientate către categoriile profesionale rămase în urmă. Reacțiile venite din sectorul bugetar au fost însă, în mare parte, negative. Fiecare categorie își dorește venituri mai mari și aproape nimeni nu este dispus să accepte o perioadă de stagnare.
La fel de sensibilă este și dimensiunea anvelopei salariale – totalul cheltuielilor cu salariile bugetarilor – și, mai precis, majorarea prevăzută de noua lege. Proiectul a pornit de la o alocare suplimentară de opt miliarde de lei, care s-ar încadra în strategia fiscal-bugetară asumată de Guvern. După negocierile cu diferite categorii profesionale, plafonul maxim luat în calcul a urcat la 12,1 miliarde de lei, în timp ce totalul revendicărilor formulate de instituțiile publice și de sindicate ar depăși 20 de miliarde de lei.
Unde pot fi găsiți acești bani? Nu există o sursă bugetară evidentă. Mesajul transmis de Guvern a fost răspicat: orice sumă alocată în plus în contul salariilor bugetare trebuie compensată fie prin reducerea altor cheltuieli, fie prin creșterea veniturilor bugetare – ceea ce ar putea însemna inclusiv majorarea unor taxe sau impozite.
Aceste exemple arată cât de diferit este perceput riscul. Angajații văd în primul rând riscul imediat care planează asupra lor – în cazul de față, o creștere salarială mai mică sau înghețarea temporară a veniturilor – și tind să ignore riscurile macroeconomice pe care le-ar genera, la nivelul întregii țări, o majorare nesustenabilă a cheltuielilor permanente.
Există însă instituții obligate să privească dincolo de aceste interese imediate și să evalueze riscurile macroeconomice. Unele dintre ele sunt agențiile de rating. Cetățenii și politicienii privesc adesea indicatorii macroeconomici prin binoclul întors: îi văd îndepărtați, abstracți și lipsiți de urgență. Agențiile de rating îi așază, dimpotrivă, în centrul analizei. Atunci când evaluează bonitatea unui stat, ele urmăresc soliditatea instituțiilor, perspectivele de creștere, poziția externă, performanța fiscală și flexibilitatea monetară. Deficitul bugetar, datoria publică, costul finanțării și stabilitatea politică au, așadar, o pondere mult mai mare decât revendicările salariale ale unei categorii sau ale alteia. Privită de la această scară, problema relevantă este efectul ansamblului cheltuielilor publice asupra sustenabilității finanțelor statului.
Riscul suveran – asociat capacității unui stat de a-și onora obligațiile financiare – arată diferit față de riscurile imediate percepute de fiecare individ. Dacă se materializează, consecințele sale asupra întregii economii pot fi incomparabil mai mari decât cele produse de o grevă sau de protestele unei categorii profesionale.
Deficitul care se transformă în datorie
Unul dintre indicatorii centrali ai oricărei evaluări este deficitul bugetar. Acesta este urmărit nu doar de agențiile de rating și de potențialii investitori, ci și de instituțiile financiare naționale și internaționale care analizează situația unei economii.
În Uniunea Europeană, deficitul bugetar este unul dintre indicatorii esențiali ai supravegherii fiscal-bugetare. Pragul de 3% din PIB funcționează atât ca valoare de referință în cadrul Pactului de stabilitate și de creștere, cât și ca unul dintre criteriile nominale de convergență pentru adoptarea monedei euro. Procedura de deficit excesiv nu este o amendă în sine, ci mecanismul corectiv prin care statele care depășesc pragul sunt obligate să revină pe o traiectorie fiscală sustenabilă.
La acest capitol, România a devenit „oaia neagră” a Uniunii Europene. Ani la rând, guvernele de la București au tolerat creșterea deficitului și au ratat țintele de reducere pe care și le asumaseră, justificând derapajele printr-o succesiune de împrejurări excepționale: criza sanitară, războiul din Ucraina, creșterea investițiilor publice sau nevoia convergenței reale cu Uniunea Europeană. La acestea s-a adăugat teza că deficitul „nu este rău” și că, în ultimă instanță, o țară se poate dezvolta prin deficit.
Rezultatul? În 2024, România a înregistrat un deficit bugetar de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană și aproape de nivelul din pandemie. În 2025, deficitul a coborât la 7,9% din PIB, dar a rămas cel mai ridicat din Uniune.
În timpul pandemiei, Uniunea Europeană a activat clauza derogatorie generală a Pactului de stabilitate și de creștere, permițând unor state să se abată temporar de la cerințele bugetare obișnuite. Clauza a rămas activă între 2020 și 2023, într-o perioadă marcată ulterior și de consecințele economice ale războiului din Ucraina. Numeroase state membre au depășit pragul de 3% din PIB, dar multe au reușit apoi să își corecteze deficitele. Până în 2024, Cehia și Bulgaria reveniseră la sau sub acest prag, iar Ungaria își redusese deficitul, deși acesta rămânea peste limita europeană. România și Polonia continuau, în schimb, să înregistreze valori foarte ridicate.
Traseul României a fost sinuos. După ce deficitul bugetar coborâse la 1,4% din PIB în 2014 și la sub 1% în 2015, acesta a început din nou să crească, depășind pragul de 3% din PIB în 2019. Din aprilie 2020, România se află sub procedura de deficit excesiv. De atunci, guvernele succesive și-au asumat în documentele oficiale europene corectarea dezechilibrului, fără a respecta însă țintele stabilite. În primele șase luni ale anului 2026 a apărut, în sfârșit, un semnal favorabil: deficitul calculat potrivit execuției bugetare naționale s-a redus cu 2% din PIB, de la 3,64% în aceeași perioadă a anului precedent. Este un progres, dar nu încă o garanție privind rezultatele de la sfârșitul anului – cu atât mai puțin în contextul unei crize politice prelungite.
Deficitele bugetare ridicate din ultimii ani au fost alimentate de creșterea cheltuielilor într-un ritm mai rapid decât veniturile. Au avansat mai ales cheltuielile greu de ajustat – salariile, pensiile și dobânzile – cărora li s-au adăugat, în anumite perioade, investițiile publice finanțate din resurse naționale. Două dintre riscurile cele mai importante sunt acumularea accelerată a datoriei publice și deteriorarea ratingului suveran, care ar scumpi și mai mult finanțarea statului.
Datoria publică a explodat în ultimii ani. Analiza realizată de Rethink România pornește din 2006, anul anterior aderării, când România avea cea mai redusă datorie publică din cele șase state din regiune incluse în comparație. La sfârșitul anului 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, datoria guvernamentală reprezenta aproximativ 13% din PIB. La sfârșitul primului trimestru din 2026, aceasta ajunsese la 60,1% din PIB. România se află astfel foarte aproape de Polonia, cu 61,6%, și de Slovacia, cu 62,5%, dar încă sub Ungaria, unde datoria ajunsese la 77,7% din PIB. În mai puțin de două decenii, ponderea datoriei publice în PIB a crescut de aproape cinci ori.
Creșterea datoriei guvernamentale reflectă, în bună măsură, înclinația politicii fiscale către susținerea consumului, mai degrabă decât către investiții. Costul îndatorării rapide se vede însă tot mai clar în buget. În 2026, cheltuielile cu dobânzile sunt estimate la 60,8 miliarde de lei, echivalentul a aproximativ 3% din PIB. Este o povară uriașă pentru buget, care restrânge drastic marja de manevră a guvernului în următorii ani. Cheltuielilor cu pensiile și salariile din sectorul public, greu de dus pe termen scurt, li se adaugă astfel costurile tot mai mari ale datoriei publice.
Ritmul creșterii este la fel de îngrijorător: cheltuielile cu dobânzile au urcat de la 30,6 miliarde de lei (1,9% din PIB) în 2023 la 36,3 miliarde de lei (2,1% din PIB) în 2024 și la 50,5 miliarde de lei (2,6% din PIB) în 2025. Estimarea pentru 2026 înseamnă că, în termeni nominali, cheltuielile cu dobânzile aproape s-au dublat în numai trei ani.
România a obținut din partea Comisiei Europene o extindere a perioadei de ajustare bugetară de la patru la șapte ani, pe baza unui pachet de reforme și investiții. Planul bugetar-structural acoperă perioada 2025–2031, iar termenul pentru corectarea deficitului excesiv este 2030. Traiectoria inițială a fost însă ratată: în iunie 2025, Consiliul UE a constatat că România nu luase măsuri eficace, iar în luna următoare a adoptat o nouă traiectorie corectivă. Măsurile luate ulterior au readus ajustarea în limitele traseului revizuit, potrivit evaluării Comisiei Europene din 2026, dar deficitul rămâne cel mai ridicat din Uniune, iar datoria publică își continuă creșterea.
Puneți-vă în pielea unui investitor. Ați împrumuta un stat al cărui deficit scade lent, a cărui datorie publică este în creștere și în care incertitudinea politică ridică semne de întrebare asupra consolidării fiscale? Răspunsul pieței nu este, de regulă, un răspuns categoric, ci un preț mai mare: cu cât riscul perceput este mai ridicat, cu atât dobânda cerută de investitor crește. România își păstrează ratingul recomandat pentru investiții, dar se află pe ultima treaptă a acestei categorii, cu perspectivă negativă din partea agențiilor de rating. Piețele pot induce riscul unei retrogradări în costurile de finanțare înainte ca agențiile să ia efectiv o asemenea decizie.
România se află, de altfel, printre statele Uniunii Europene cu cele mai ridicate costuri de împrumut. În 2025, randamentul mediu al obligațiunilor guvernamentale pe termen lung a fost de 6,96%, cel mai ridicat din Uniune. În intervalul iunie 2025–mai 2026, acesta s-a menținut la 6,7%, aproape dublu față de nivelul Franței, de 3,5%. La sfârșitul primului trimestru din 2026, datoria publică a României reprezenta 60,1% din PIB, față de 117,6% în Franța. Comparația nu înseamnă că cele două state suportă exact același cost total al datoriei, dar arată că nivelul îndatorării nu este singurul criteriu de luat în calcul de investitori. Contează și inflația, moneda în care se face finanțarea, lichiditatea pieței, perspectivele economice și, mai ales, credibilitatea politicii fiscale.
Deja România are o structură complicată de finanțare. Expunerea băncilor față de datoria guvernamentală, exprimată prin ponderea titlurilor de stat în activele bancare, a crescut rapid în ultimii ani, pe fondul nevoii tot mai mari de împrumut a statului român. În plus, programele de garantare a creditelor de către stat accentuează legătura dintre sistemul bancar și stat. Riscurile se manifestă de ambele părți: statul își restrânge treptat accesul la una dintre sursele sale importante de finanțare, iar băncile pot suferi pierderi din reevaluarea titlurilor contabilizate la valoarea de piață și se pot confrunta cu deteriorarea condițiilor de finanțare în cazul retrogradării ratingului de țară. Dacă numărul creditelor neperformante garantate de stat crește, o parte a riscului se transferă asupra bugetului.
În septembrie 2025, titlurile de stat reprezentau 22,9% din activele sectorului bancar. Există însă bănci în cazul cărora ponderea este mult mai ridicată, ceea ce limitează spațiul pentru noi expuneri față de stat.
Prioritățile se schimbă profund pe măsură ce apar noi riscuri în societate. Astfel, centrul de interes se mută de la dezvoltare la apărare și de la economie la securitate. În acest context, România se află într-un moment complicat: are nevoie în continuare de bani pentru infrastructură, întrucât investițiile în rețelele rutiere și feroviare sunt departe de a fi încheiate, dar și de fonduri pentru industria de apărare și pentru achiziția de echipamente militare.
Această nevoie tot mai mare de investiții găsește România într-o situație bugetară dificilă. Țara trebuie să-și reducă deficitul bugetar și să țină sub control datoria publică, dar, în același timp, are nevoie de alocări suplimentare pentru infrastructura de transport și pentru sectorul de apărare. Fondurile și instrumentele europene de finanțare oferă soluții pentru ambele domenii, dar trebuie valorificate integral.
Scenariul pierderii ratingului
Ratingul unei țări sau al unei companii exprimă evaluarea riscului de credit la care se expune un investitor atunci când împrumută statul sau compania respectivă. Care ar fi efectele economice pentru România dacă ratingul său suveran ar coborî în categoria „nerecomandată pentru investiții”?
Din punct de vedere strict tehnic, consecințele sunt relativ clare, chiar dacă nu s-ar produce automat și în aceeași măsură. Unele fonduri de investiții și alți investitori instituționali nu pot, potrivit propriilor mandate, să dețină titluri cu un rating inferior investment grade. În funcție de regulile fiecărui fond și de criteriile indicilor urmăriți, o parte din acești investitori ar fi obligați să vândă titlurile românești care nu ar mai îndeplini condițiile de eligibilitate, indiferent de randamentele potențiale. Acestea ar putea fi cumpărate de fonduri specializate în active cu grad ridicat de risc, așa-numitele fonduri high-yield sau „junk”.
Vânzările și ieșirile de capital ar pune presiune de creștere asupra randamentelor titlurilor de stat, majorând costurile la care se împrumută România, și ar putea accentua presiunile de depreciere asupra monedei naționale. România a mai trecut printr-o asemenea situație: în toamna anului 2008, S&P și Fitch au coborât ratingul suveran sub pragul investment grade, tocmai în momentul în care criza financiară internațională înăsprea puternic condițiile de finanțare. Experiența anilor 2009–2010 arată că o asemenea retrogradare poate amplifica efectele unei crize deja în desfășurare.
Deocamdată retrogradarea ratingului suveran al României rămâne un scenariu. În 2026, toate cele trei mari agenții au menținut ratingul pe ultima treaptă a categoriei recomandate pentru investiții, cu perspectivă negativă.
Riscuri mari, riscuri mici. Societatea românească trebuie să învețe să le gestioneze și, mai ales, să înțeleagă interdependența dintre echilibrele macroeconomice și interesele microeconomice.
