Războaiele din Orientul Mijlociu și din Ucraina au creat o criză cum nu a mai fost alta. Există mai multe argumente și opinii în acest sens. De exemplu, Fatih Birol, directorul executiv al Agenției Internaționale pentru Energie, a afirmat că „războiul din Orientul Mijlociu este cea mai mare amenințare din istorie la adresa securității energetice mondiale”. De asemenea, Kristalina Georgieva, directorul executiv al Fondului Monetar Internațional, declara, la o conferință, că „trebuie să ne pregătim pentru ceea ce nu ne-am imaginat vreodată”. Ar putea părea doar niște formulări retorice. Dar ele exprimă o realitate brutală, vizibilă aproape zilnic de la începutul conflictului din Orientul Mijlociu.
De fapt, ceea ce particularizează momentul februarie 2026 este că nu vorbim despre o singură criză, ci despre mai multe, suprapuse. Conflictul din Orientul Mijlociu izbucnește într-un moment în care lumea era deja în schimbare. Presiunile exercitate de Donald Trump asupra NATO – culminând cu amenințarea retragerii SUA din organizație –, noile reguli ale comerțului mondial – generate de creșterea tarifelor vamale americane –, reconfigurarea lanțurilor de aprovizionare, viziunile divergente ale marilor puteri economice în privința protecției mediului, precum și războiul prelungit din Ucraina erau deja semne ale unei lumi în reașezare.
Numai că războiul din Orientul Mijlociu a adus ceea ce poate fi numit „mama tuturor crizelor”: o combinație între creșterea abruptă a prețurilor materiilor prime energetice și dificultăți majore de aprovizionare.
Piețele au reacționat rapid. Într-o singură lună de conflict în Orientul Mijlociu, în martie a.c., prețul barilului de țiței Brent a crescut cu aproape 60%, iar cel al gazului natural tranzacționat pe piața europeană (TTF) s-a dublat.
Toate crizele se reflectă în prețuri. De exemplu, criza din 2022, declanșată de invadarea Ucrainei de către Rusia, a dus barilul de țiței Brent până la un maxim de 139 dolari (față de 115 în martie a.c.), iar gazul natural a atins 339 euro/MWh (comparativ cu 60 de euro/MWh în martie a.c.). Pentru multe alte mărfuri agricole sau industriale, prețurile atinse în anul 2022 au fost considerabil mai mari decât cele atinse în contextul crizei din Orientul Mijlociu.
Factorii care diferențiază actuala criză de cele anterioare sunt viteza de creștere a prețurilor, amplitudinea acestora și nivelul blocajului în aprovizionare cu țiței – cel mai ridicat din istorie, de aproximativ 20%. O analiză realizată de Steve Rattner, expert economic american, arată că, în timpul războiului din Golf (1990–1991), blocajul a fost de doar 6%; revoluția iraniană a redus aprovizionarea globală cu 4%, iar embargoul arab din 1973 a generat un blocaj de aproximativ 7%.
În general, crizele au avut efecte similare – creșterea prețului țițeiului, recesiune, scăderea principalilor indici bursieri –, însă impactul a variat de la o epocă la alta. Au existat și excepții: de exemplu, în timpul războiului din Irak (2002–2008), economia americană nu a intrat în recesiune până în 2008, iar bursele au crescut; la fel, în cazul războiului din Ucraina, economia SUA a reușit să evite recesiunea.
Să ne întoarcem la războiul din Orientul Mijlociu, martie 2026. În acest moment, efectele economice nu pot fi anticipate și toate instituțiile financiare lucrează cu scenarii. De exemplu, agenția S&P Global prognozează evoluția principalilor indicatori macroeconomici ai statelor în funcție de două scenarii: primul ia în calcul un preț mediu al barilului de țiței de 80 de dolari, iar al doilea, de 130 de dolari. Este clar însă că riscul inflației planează asupra economiei mondiale. „Toată lumea bună” – OCDE, Goldman Sachs, Rezerva Federală americană, Bank of America, Bloomberg, Banca Centrală Europeană – și-a revizuit în sens ascendent așteptările privind inflația. Cifrele nu sunt, deocamdată, alarmante. OCDE, de exemplu, a crescut prognoza pentru acest an privind inflația în țările G20 de la 2,8% la 4%, dar spectrul inflaționist nu are cum să nu îngrijoreze.
Atunci când apar estimări că inflația va crește, băncile centrale intră în alertă. Cu alte cuvinte, managerii companiilor și economiștii se așteaptă ca acestea să activeze cel mai eficient instrument de care dispun în lupta cu inflația: dobânda de politică monetară. Doar că, de data aceasta, spre deosebire de criza din 2022, băncile centrale se află într-o poziție diferită. În 2021, dobânzile-cheie erau foarte mici în toată economia globală, iar BCE opera chiar cu dobânzi negative. Era perioada post-pandemică, în care prioritatea era stimularea creșterii economice, iar inflația nu reprezenta o preocupare majoră.
Situația s-a schimbat rapid: începând cu toamna anului 2021 și, mai accentuat, după invazia rusă în Ucraina, prețurile încep să crească vertiginos. A urmat un episod inflaționist global, între 2021 și 2023, în care băncile centrale au răspuns prin majorarea dobânzilor. Din 2025, direcția s-a inversat, iar dobânzile au început să scadă, tendință care era de așteptat să continue și în acest an, atât la BCE, cât și la Fed.
În noile condiții, se pune întrebarea dacă băncile centrale nu vor fi obligate să crească dobânda-cheie, în loc să o scadă. Ar fi o decizie dificilă pentru economie, care s-ar putea confrunta și cu o încetinire a creșterii, ceea ce ar aduce riscul apariției stagflației, adică stagnare economică și inflație ridicată – un fenomen care îi neliniștește pe liderii companiilor și îi afectează direct pe consumatori și angajați.
Prezent la București, la masa rotundă organizată de publicația The Economist, guvernatorul Băncii Greciei, Yannis Stournaras, a afirmat că băncile centrale nu vor mai juca același rol decisiv pe care l-au avut în criza din 2022. În actualul context, schimbarea de traiectorie a dobânzilor – de la așteptările de reducere la o posibilă creștere – va fi dificil de realizat și va avea efecte complexe asupra economiei.
De asemenea, este tot mai frecvent invocat pericolul unei recesiuni globale, care ar complica și mai mult situația economică. Deocamdată, prognozele rămân moderate: indică o creștere economică mai lentă decât înainte de izbucnirea războiului, dar încă pozitivă.
Noua criză vine după ce, în ultimii ani, economiile au trecut printr-o succesiune de șocuri: criza sanitară, apoi războiul din Ucraina, cu efectele sale, inclusiv o criză energetică generatoare de inflație. Din această perspectivă, atât statele, cât și populația sunt deja afectate de oboseală.
Statele europene se aflau, până la izbucnirea conflictului din Orientul Mijlociu, pe o traiectorie de revenire la deficite bugetare mici, sub 3% din PIB, de scădere a datoriei publice și de temperare a inflației (în zona euro, rata inflației, în februarie a.c., era de 2%, nivel considerat optim). Noile condiții din economia mondială – valul inflaționist anticipat, precum și măsurile de sprijin solicitate de populație și mediul de afaceri – vor inversa, în multe cazuri, tendințele de reducere a datoriilor publice și a deficitelor bugetare.
Consumatorii europeni au resimțit acut creșterile de prețuri începute în toamna anului 2021, iar puterea de cumpărare a avut de suferit. Revenirea inflației pune la încercare atât răbdarea cetățenilor, cât și capacitatea statelor de a oferi măsuri de sprijin pentru companii și consumatori.
Majoritatea statelor membre nu își permit, în acest moment, să adopte măsuri similare celor din crizele anterioare, bazate pe bugetul de stat. Dacă, în pandemie, „s-au aruncat bani din elicopter”, iar în criza energetică din 2022 impactul scumpirilor a fost atenuat prin folosirea resurselor bugetare, astăzi multe state europene, inclusiv România, dispun de un spațiu fiscal limitat, care restrânge posibilitatea unor alocări bugetare semnificative.
De asemenea, apelul la împrumuturi nu reprezintă o soluție eficientă, deoarece războiul din Orientul Mijlociu a dus la creșterea randamentului obligațiunilor, ceea ce scumpește atât finanțările noi, cât și pe cele ajunse la scadență. Italia, care are un nivel ridicat al datoriei publice, a ajuns la un randament al obligațiunilor la 10 ani de 4,14%; Franța, un alt stat cu o datorie publică mult peste limita Maastricht, a înregistrat 3,9%, iar Spania a atins 3,7%.
Nu par niveluri excesive, dar sunt de aproape două ori mai mari decât rata dobânzii de politică monetară din zona euro și au crescut accentuat odată cu declanșarea conflictului din Orientul Mijlociu. Totuși, randamentele rămân sub cele din criza din 2008–2009, când costurile de finanțare pentru unele state europene ajunseseră la niveluri considerate nesustenabile.
În acest context, România nu face excepție: alături de Ungaria, înregistrează unele dintre cele mai mari randamente din Uniunea Europeană, de aproximativ 7%.
Prețul carburanților la pompă a crescut rapid, în linie cu evoluția cotațiilor țițeiului. Benzina și motorina s-au scumpit, în anumite intervale din luna martie a.c., chiar de la o zi la alta, iar statele au început deja să adopte măsuri de protecție pentru consumatori. Situația este cu atât mai sensibilă cu cât creșterea prețurilor carburanților se transmite, inevitabil, în lanț: asupra bunurilor alimentare și nealimentare, asupra costurilor de transport și, în final, asupra puterii de cumpărare.
Paradoxurile marilor puteri
Statele Unite sunt mai puțin dependente de aprovizionarea cu țiței din zona Golfului Persic. Cu toate acestea, nici economia americană nu a fost ocolită de creșterea prețurilor: galonul de benzină (3,8 litri) a urcat de la aproximativ 2 dolari la 4 dolari. Explicația ține de structura pieței energetice. Statele Unite sunt cel mai mare producător mondial de petrol și gaze naturale și, în anumite perioade, exportator net de energie, ceea ce reduce, în mod obișnuit, influența statelor producătoare din Orientul Mijlociu.
Exploatarea intensă a gazelor și petrolului de șist a consolidat această poziție. O parte semnificativă din consumul intern este acoperită de producția realizată în Texas, New Mexico sau Dakota de Nord. În același timp, eficiența energetică a crescut: de exemplu, un automobil parcurge astăzi aproximativ 51 de kilometri cu un galon de benzină, față de circa 32 de kilometri în urmă cu patru decenii.
Și totuși, această autonomie relativă nu permite Statelor Unite să compenseze perturbările globale de aprovizionare, cum ar fi blocarea strâmtorii Ormuz. În pofida apelurilor președintelui Trump la creșterea producției („Drill, baby, drill!”), companiile petroliere nu și-au mărit semnificativ capacitatea de producție, în special din cauza prețurilor reduse ale țițeiului în anii anteriori.
Mai mult, structura industriei energetice americane introduce constrângeri suplimentare. Deși SUA sunt un exportator major de produse petroliere – benzină, motorină, combustibil pentru avioane – continuă să importe volume importante de țiței, aproximativ 2,2 milioane de barili pe zi. Motivul este unul tehnic: multe rafinării, în special cele din Texas, sunt optimizate pentru procesarea țițeiului greu, provenit din Venezuela, Mexic sau Canada. La aceasta se adaugă și limitările infrastructurii: rețeaua de conducte nu poate distribui eficient producția internă în întreaga țară.
Nu în ultimul rând, economia americană rămâne intens energetică. În pofida creșterii eficienței, SUA consumă mai mult petrol decât alte economii pentru a produce aceeași cantitate de bunuri. Rosemary Kelanic, expertă în grupul Defense Priorities, scrie că intensitatea consumului de țiței este cu aproximativ 40% mai mare decât în China și de aproape două ori mai ridicată decât în Uniunea Europeană.
Ce se întâmplă cu China? Situația oferă un paradox: în ciuda dependenței ridicate de importuri din Golful Persic, economia chineză rezistă mai bine decât s-ar putea anticipa la problemele de aprovizionare. China importă din Golf aproximativ șase milioane de barili de țiței pe zi – echivalentul consumului cumulat al Indiei, Coreei de Sud și Japoniei – ceea ce înseamnă că aproape jumătate din importurile sale provin din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, printr-o strategie atentă de gestiune a stocurilor, a reușit să traverseze mai ușor decât alte state criza generată de blocarea strâmtorii Ormuz. În plus, a beneficiat de alternativa aprovizionării din Rusia, potrivit unui studiu realizat de Centrul pentru politici energetice globale al Universității Columbia.
În paralel, China a investit masiv în ultimii ani în dezvoltarea mobilității electrice, ajungând la o flotă de vehicule electrice comparabilă cu cea a restului lumii la un loc. Anul trecut, jumătate dintre vehiculele noi cumpărate în China au fost electrice. Această expansiune a contribuit la reducerea dependenței de importul de produse petroliere: o analiză Reuters arătă că vehiculele electrice au diminuat importurile de țiței cu un volum comparabil cu cel provenit din Arabia Saudită.
Dincolo de economie
Criza a readus în dezbatere și o altă temă sensibilă: funcționarea democrației. Excesele verbale și decizionale ale lui Donald Trump au atras critici atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor. De altfel, în martie a.c., câteva milioane de americani au protestat public față de politica acestuia sub sloganul „Fără regi!” („No Kings!”). Mai mult, și în Europa apar întrebări privind convergența valorilor cu Statele Unite, mai exact cu actuala administrație americană.
Jacques Attali, economist și gânditor francez, a publicat o analiză cu un titlu tranșant: „SUA ar putea deveni o dictatură. Și după aceea?”. Autorul sugerează că Statele Unite ar putea evolua către un regim de tip totalitar – o perspectivă care stârnește îngrijorare. Tema este prezentă și în dezbaterile academice. De exemplu, la București, la conferința The Economist, profesorul Daron Acemoglu, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a vorbit despre criza democrației liberale, pe care a pus-o în legătură cu evoluțiile tehnologice și cu schimbările de pe piața muncii, fără a aborda explicit competiția tot mai vizibilă dintre democrații și regimurile autoritare.
Trăim într-o lume a schimbărilor care se resimt la toate nivelurile societății și ale economiei. O glumă care a circulat pe rețelele sociale propunea un joc de cuvinte pornind de la indicatorul EBITDA (care măsoară performanța operațională a unei companii). Noul EBITDA se definește prin „Earnings Before Iran, Tariffs and Donald Announcements”. Este doar o glumă, dar una surprinzător de adecvată pentru a surprinde realitatea economică actuală.
O notă de plată inevitabilă
În ceea ce privește România, noua criză din Orientul Mijlociu o surprinde într-o poziție dificilă. Ea survine într-un moment în care țara se află în procedura de deficit excesiv, după șapte ani de depășire a pragului european de 3% din PIB. În același timp, datoria publică se apropie de nivelul de 60% din PIB, inflația este aproape de 10% și nu dă semne de încetinire, iar consumul gospodăriilor a scăzut. La acestea se adaugă deficitul comercial și cel al balanței de plăți. Dacă există un moment în care economia românească pare dezechilibrată din perspectiva indicatorilor macroeconomici, acesta este.
Din păcate, politicienii români par să învețe foarte puțin din crize. Din rațiuni electorale sau populiste, cheltuielile bugetare au crescut constant în ultimii ani, ducând deficitul bugetar la un nivel care a depășit cu mult pragul de alarmă. Cel mai relevant exemplu este anul 2024, când deficitul a atins 9,3% din PIB.
Tot mai frecvent este invocată explicația – sau chiar scuza – că deficitul din 2024 ar fi rezultatul creșterii investițiilor publice. Cifrele indică, într-adevăr, alocări bugetare mai mari pentru investiții, dar acestea nu pot justifica, în sine, un deficit de asemenea dimensiuni. Mai bine investiții mai reduse și un deficit sustenabil decât o accelerare forțată a acestora care, paradoxal, nu a generat nici măcar o creștere economică proporțională. Există, așadar, un dezechilibru evident între resursele alocate și veniturile obținute.
Cert este că România vine după câțiva ani de expansiune bugetară. Vârful a fost atins în anul 2024, iar acum urmează nota de plată: reducerea deficitului prin măsuri dificile, cu impact direct asupra economiei și consumatorilor: creșterea TVA și a accizelor, majorarea impozitelor și taxelor locale, înghețarea salariilor bugetare și a pensiilor, precum și reducerea unor cheltuieli ale administrației centrale și locale.
Bineînțeles, aceste măsuri sunt contestate. Fiecare categorie bugetară reacționează, mediul de afaceri critică o combinație de măsuri care, simultan, cresc fiscalitatea și reduc consumul, iar angajații și pensionarii resimt direct scăderea puterii de cumpărare. Nemulțumirea este generalizată. În același timp, însă, era previzibil că excesele bugetare din perioada 2023–2024 vor trebui, la un moment dat, corectate.
Criza energetică găsește România într-un moment dificil, marcat de dezechilibre macroeconomice semnificative. În aceste condiții, sprijinul așteptat de companii și populație pentru a limita efectele creșterii prețurilor la energie este greu de susținut. Spațiul bugetar restrâns reduce considerabil capacitatea de intervenție a statului. De aceea, așteptările populației și ale firmelor ar trebui să fie realiste. Dacă România nu a construit, în ultimii ani, o rezervă bugetară prin politici prudente, astăzi dispune de resurse limitate pentru a amortiza șocul actual. Costul ajustărilor este, inevitabil, transferat în economie.
Care sunt soluțiile pentru economia românească? În esență, direcțiile sunt cunoscute. Guvernul ar trebui să respecte graficul de reducere a deficitului bugetar început anul trecut, pentru a menține și consolida încrederea investitorilor, a Comisiei Europene și a finanțatorilor care cumpără datorie publică românească. În același timp, este necesară accelerarea absorbției fondurilor europene, capabile să susțină investițiile într-un context de resurse bugetare limitate. Aceste fonduri reprezintă principala sursă de finanțare disponibilă fără a crește presiunea asupra deficitului.
În absența acestor măsuri, România riscă o deteriorare abruptă a echilibrelor macroeconomice.
