Creșterea prețurilor este un subiect care i-a preocupat intens pe români în anii ’90. În acea perioadă, sondajele de opinie plasau constant scumpirile între marile îngrijorări ale publicului. Era de înțeles, pentru că rata inflației atingea valori anuale astăzi greu de imaginat: 210,4% în 1992, 256,1% în 1993 sau 136,7% în 1994. Altfel spus, în anii cei mai duri ai tranziției, prețurile mărfurilor și tarifele serviciilor nu doar creșteau, ci se multiplicau de la un an la altul.
Ce este inflația și cum se calculează? Teoria ne oferă o definiție relativ simplă: inflația este creșterea generalizată și persistentă a prețurilor. În practică, ea se calculează urmărind evoluția prețului unui coș reprezentativ de bunuri și servicii față de o perioadă de referință. Inflația poate apărea atunci când se produce un dezechilibru între cererea din economie și oferta de bunuri și servicii, pe fondul expansiunii masei monetare sau al capacității de producție și distribuție. Atunci când cantitatea de bani crește mai rapid decât producția, presiunea se vede în prețuri. Dar același lucru se poate întâmpla și când banii nu se înmulțesc, însă mărfurile devin mai puține, energia se scumpește, lanțurile de aprovizionare se blochează sau anticipațiile inflaționiste se generalizează. Pe scurt: ori prea mulți bani pentru prea puține bunuri, ori prea puține bunuri pentru cererea existentă. În ambele cazuri, rezultatul se vede în același loc: în prețul plătit de consumator.
Mâna invizibilă a pieței. Dar mai avem piețe?
De la Adam Smith încoace, lucrurile par simple. Economistul scoțian a oferit, prin celebra formulă a „mâinii invizibile”, una dintre cele mai puternice metafore ale autoreglării pieței. Astăzi, „mâna invizibilă” funcționează tot mai rar de una singură. Piețele sunt traversate de reglementări, subvenții directe sau indirecte, plafonări ale adaosului comercial, intervenții fiscale și noi taxe vamale. În aceste condiții, piața nu dispare, dar funcționează în condiții speciale, adesea imperfecte.
Logica pieței poate fi ușor explicată printr-un caz-școală. Conflictul din Orientul Mijlociu a afectat traficul prin Strâmtoarea Ormuz, una dintre cele mai importante artere energetice ale lumii. Prin ea trece mai mult de un sfert din petrolul transportat pe mare și aproape o cincime din comerțul global cu gaz natural lichefiat. Rezultatul a fost previzibil: presiune asupra prețurilor, pentru că piețele energetice au început să funcționeze cu mai mult risc și mai puțină marfă disponibilă. Aceeași cerere, mai puțină energie – deci prețuri mai mari și, inevitabil, presiuni inflaționiste.
Desigur, în cazul țițeiului și al gazului natural din Orientul Mijlociu a intrat în joc și componenta geopolitică. În lunile de conflict, prețul petrolului a urcat puternic, iar piața gazului a rămas volatilă. Când o rută strategică devine nesigură, prețul nu mai reflectă doar raportul dintre cerere și ofertă, ci și costurile de risc ale unei lumi instabile.
Creșterea cotațiilor la țiței și gaze naturale, sursă de presiune inflaționistă
Efectul s-a resimțit rapid în economia mondială, printr-un nou puseu inflaționist alimentat de energie. În SUA, inflația a urcat în mai 2026 la 4,2%, iar în zona euro la 3,2%. În România, unde inflația anuală s-a apropiat de 11% în mai 2026, combustibilii au fost printre componentele care au împins indicele prețurilor în sus.
Șocul energetic s-a văzut mai întâi pe piețele internaționale. În Franța, de pildă, datele Institutului Național de Statistică arată că doar în luna aprilie tariful gazelor naturale a crescut cu 10%, iar creșterea anuală a fost de 16,6%, un nivel semnificativ pentru o economie dezvoltată.
În zona euro, inflația este calculată pe baza unui coș reprezentativ care, în medie, acoperă aproximativ 700 de bunuri și servicii cumpărate de gospodării. Prețurile sunt colectate periodic din magazine, restaurante, platforme online și din alte puncte de vânzare, pentru a surprinde cât mai fidel evoluția costului vieții.Inflația anuală compară nivelul prețurilor dintr-o lună cu nivelul prețurilor din aceeași lună a anului precedent. Pentru comparațiile dintre statele Uniunii Europene se folosește indicele armonizat al prețurilor de consum, IAPC, calculat după o metodologie comună. Există și indicatori complementari, cum ar fi rata anuală a inflației sau inflația de bază, care încearcă să surprindă tendința de fond a prețurilor, eliminând unele componente volatile, precum energia și alimentele.
Fiecare gospodărie cu inflația ei
Orice calcul statistic are limite. Un economist spunea că indicatori precum inflația sau creșterea economică sunt, într-o anumită măsură, construcții statistice, deoarece puțini se găsesc exact la nivelul cifrelor oficiale. Restul ține de statistică, de medii și de ponderi. Asta nu înseamnă că inflația este mai puțin relevantă sau că este calculată greșit. În realitate, fiecare gospodărie are propriul coș de consum și simte propria ei inflație.
Din această cauză apare frecvent senzația că rata inflației este greșit calculată sau ajustată politic. Dacă un consumator simte că plătește cu 50% mai mult pentru aceleași produse față de anul precedent, iar statistica oficială indică o rată a inflației de 11%, se alimentează impresia că există ceva greșit în modul de calcul al creșterii prețurilor. În realitate, diferența ține de distanța dintre medie și cazul particular.
Nivelul creșterii prețurilor arată sănătatea economiei
Rata inflației rămâne un reper important pentru economiști, investitori și instituțiile financiare internaționale. Inflația oferă informații utile atât despre starea economiei, cât și despre nivelul de trai al populației.
De exemplu, dacă comparăm într-un anumit interval de timp evoluția salariilor cu rata inflației, vedem dacă veniturile chiar au crescut în termeni reali sau, din contră, dacă puterea de cumpărare s-a erodat. Când salariile urcă mai repede decât prețurile, veniturile sunt real pozitive; când cresc mai lent decât inflația, veniturile devin real negative.
În România, multă vreme creșterea veniturilor a depășit dinamica prețurilor. În ultima perioadă însă, pe fondul majorării taxelor indirecte – inclusiv a TVA – tendința s-a inversat, iar salariul mediu a început să piardă din puterea de cumpărare.
Inflația este un reper important și în stabilirea dobânzilor bancare, iar efect ei este dual. Deponenții vor dobânzi peste inflație, pentru ca economiile lor să nu se devalorizeze în timp. Invers, persoanele fizice sau companiile care iau credite ar prefera dobânzi cât mai reduse, ideal mai mici decât rata inflației. Dificultatea este că, în ambele cazuri, trebuie luată în calcul inflația viitoare. În ultimii ani, au existat perioade lungi în care dobânzile la depozitele bancare au fost mai mici decât rata inflației, ceea ce a însemnat randamente reale negative pentru cei care economiseau.
Stabilitatea prețurilor, în „grădina” BNR
Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental, stabilit prin legea de funcționare, asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Trebuie însă înțeles mai exact ce înseamnă acest lucru. BNR nu are rolul de a crește sau de a scădea direct prețurile, ci de a folosi instrumente de politică monetară pentru a menține stabilitatea prețurilor pe termen mediu.
De altfel, băncile centrale folosesc mai multe instrumente pentru a-și atinge obiectivul, cel mai cunoscut fiind dobânda de politică monetară. Logica pare simplă: când crește inflația, banca centrală poate majora dobânda de referință; când inflația scade, o poate reduce.
Nu este însă un mecanism automat. Hotărârea Consiliului de administrație al BNR de a crește, de a menține sau de a reduce dobânda de politică monetară ia în calcul mai mulți factori din economie, nu doar inflația: ritmul creșterii economice, piața forței de muncă, nivelul creditării, evoluția cursului de schimb al leului, lichiditatea din sistemul bancar și anticipațiile inflaționiste. Pe lângă dobânda de politică monetară, BNR are la dispoziție instrumente prin care poate influența lichiditatea din sistemul bancar și, pe această cale, costul creditării, consumul, investițiile și, indirect, inflația.
Inflația ideală: 2%
În ultimele decenii, numeroase bănci centrale au adoptat o țintă de inflație situată în jurul valorii de 2%, considerată compatibilă cu stabilitatea prețurilor. Nu este o cifră magică, ci o țintă de politică monetară: suficient de redusă pentru a proteja puterea de cumpărare, dar și suficient de mare pentru a evita riscul deflației. În cazul BNR ținta multianuală este de 2,5%, cu un interval de variație de ±1 punct procentual.
Există un argument important. Deflația, adică scăderea generalizată a prețurilor, poate părea avantajoasă pentru consumatori, dar pune presiune pe companii, care sunt nevoite să reducă prețurile, ceea ce le diminuează veniturile și poate afecta, în cele din urmă, investițiile, salariile sau locurile de muncă. Invers, o inflație ridicată poate aduce companiilor venituri nominale mai mari, dar și costuri mai ridicate. În același timp, îi pune în alertă pe consumatori, care își pot reduce consumul atunci când văd că banii lor cumpără tot mai puțin.
Zona euro a atins, în august 2025, o rată anuală a inflației de 2%, însă ulterior, războiul din Orientul Mijlociu a împins din nou în sus prețurile materiilor prime energetice, iar scumpirile s-au transmis rapid în economie.
Deficitul bugetar poate fi, la rândul lui, un factor inflaționist. În rapoarte și în luările de poziție ale guvernatorului, BNR a transmis în repetate rânduri mesajul că politica fiscală trebuie să fie mai prudentă, adică deficitul să fie redus. Din nou, întoarcerea la teorie este relevantă: un deficit excesiv poate însemna mai multă cerere alimentată de bani publici, fără ca oferta de produse și servicii să crească în același ritm.
Stagflația, un pericol pentru economie
Cel mai îngrijorător fenomen macroeconomic care poate amenința economia românească este stagflația, adică suprapunerea unei inflații ridicate cu stagnarea sau cu un ritm foarte slab al creșterii economice. Este o evoluție care dă fiori reci economiștilor, dintr-un motiv simplu: economia intră într-un cerc vicios, în care inflația erodează puterea de cumpărare și descurajează consumul și investițiile, în timp ce creșterea economică firavă limitează posibilitățile de relansare.
Stagflația este periculoasă pe termen mediu tocmai pentru că aduce economia într-o situație dificilă: cerere mai slabă, prețuri ridicate și investiții amânate. Este complicată și pentru că soluțiile clasice funcționează greu. Banca centrală poate crește dobânda de politică monetară pentru a lupta cu inflația, dar riscă astfel să inhibe și mai mult creșterea economică. Dacă, dimpotrivă, relaxează politica monetară pentru a susține economia, poate alimenta presiuni inflaționiste.
Sunt mulți factori care pot determina creșterea prețurilor. Bancherilor centrali nu le place să audă vorbindu-se despre inflație monetară, pentru că termenul mută o parte din responsabilitate în zona politicilor monetare. Inflația monetară poate apărea atunci când, din diverse rațiuni, cantitatea de bani din economie crește mai repede decât oferta de bunuri și servicii. A fost, parțial, cazul în pandemie, atunci când guvernele au susținut veniturile și companiile prin programe ample de sprijin, iar băncile centrale au relaxat condițiile monetare. Metafora „banilor aruncați din elicopter” a devenit atunci o imagine sugestivă pentru amploarea sprijinului public și a relaxării monetare, chiar dacă realitatea a fost mai complexă.
În ultimii ani, inflația a venit din mai multe direcții: din excesul de cerere și lichiditatea abundentă din economie, din creșterea prețurilor materiilor prime energetice, din blocaje în lanțurile de aprovizionare și din scumpirea semiconductorilor și a altor componente esențiale pentru produsele tehnologice moderne. Viteza de transmitere în economie și amploarea creșterii prețurilor au fost diferite de la un stat european la altul.
Zona euro, mai compactă și unită prin moneda unică și politica monetară comună, a avut o evoluție mai uniformă a inflației decât statele din afara ei, chiar dacă diferențele nu au lipsit. Statele din Europa Centrală și de Est, precum Polonia, Ungaria sau România, au fost mai vulnerabile la scumpiri din cauza structurii consumului, a expunerii la șocurile energetice, a cursului de schimb, a politicilor fiscale și a rigidităților interne. În momente diferite, ele au format un grup al inflației ridicate, semn al unei sensibilități crescute la șocuri și al unor economii mai greu de stabilizat.
Scurtă cronologie a inflației
Anul 2020, anul pandemiei, a fost special pentru economia românească și, implicit, pentru inflație. Un an al paradoxurilor: o scădere economică de 3,7%, un deficit bugetar de peste 9% din PIB, o scădere a consumului populației cu 5%, investiții în creștere și o rată anuală a inflației de 2,1% la finalul anului. Cum au fost posibile aceste evoluții? Recesiunea a venit firesc, pentru că sectoare importante ale economiei au fost închise o bună parte din primăvară sau au funcționat cu restricții severe. Deficitul bugetar a fost alimentat de cheltuieli destinate sprijinirii sectoarelor economice aflate în dificultate, dar și de reducerea veniturilor bugetare. Scăderea consumului a fost provocată de restricții de mobilitate, de prudența consumatorilor, de închiderea unor activități și, în anumite cazuri, de blocajele din lanțurile de aprovizionare, care au limitat disponibilitatea unor produse.
În acest context, inflația a avut o traiectorie specială. Pe de o parte, au existat bani în economie, veniți din programele de sprijin pentru industriile și angajații afectați de pandemie. Pe de altă parte, au existat mai puține servicii și produse disponibile, fie din cauza întârzierilor de aprovizionare – cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul autoturismelor – , fie din cauza închiderii unor sectoare întregi, precum HoReCa. Raportul dintre cerere și ofertă, distorsionat de criza sanitară, a fost însă contrabalansat de doi factori dezinflaționiști importanți: prețul foarte scăzut al țițeiului pe piețele internaționale, reflectat și în prețul carburanților din România, și scăderea peste așteptări a prețurilor unor legume și fructe, pe fondul producțiilor ridicate la anumite categorii și al cererii mai slabe. Rezultatul a fost o rată a inflației de 2,1% la finalul anului și, la scurt timp după aceea, o reducere a dobânzii de politică monetară până la minimul istoric de 1,25%. Un an al contrastelor care, în materie de inflație, a livrat o cifră aproape perfectă.
2021: primele semne ale creșterii prețurilor
2021 a fost un an straniu pentru economie și prețuri. A doua parte a anului a marcat o revenire a cererii, dar și o creștere substanțială a prețurilor materiilor prime energetice. Economia globală părea grăbită să uite pandemia, iar cererea s-a reaprins brusc. Existau bani în piață, atât la consumatori, cât și la companii, și exista o „foame” de consum, inclusiv de energie și materii prime.
Drept urmare, pe piețele angro europene, prețurile energiei electrice și ale gazelor naturale au ajuns, în 2021, la valori de până la patru, respectiv șapte ori mai mari decât la sfârșitul anului 2020. România nu a făcut excepție: inflația a urcat de la 2,1% la finalul anului 2020 la 8,2% la finalul anului 2021, iar „aprinderea” a venit în principal din majorările de prețuri la gazele naturale, energie electrică și combustibili.
2022: inflație și război
Anul 2021 nu a făcut decât să prefațeze șocul din 2022. Prețurile materiilor prime energetice, care începuseră să crească în ultima parte a anului 2021, au atins valori record după invadarea Ucrainei de către Rusia, pe fondul temerilor privind aprovizionarea și al sancțiunilor occidentale. În martie 2022, prețul petrolului Brent a urcat temporar până aproape de 140 de dolari/baril, iar prețul gazului natural pe piața europeană a atins temporar 345 de euro/MWh. Inflația din România a urcat vertiginos, până la 16,37% la finalul anului, ceea ce a însemnat, practic, o dublare față de anul precedent.
Ce a influențat prețurile din economia românească? În primul rând, șocurile externe ale materiilor prime energetice, aceeași vulnerabilitate recurentă a economiei europene. Li s-au adăugat un an agricol nefavorabil, cu producții slabe și prețuri mai mari, aliniate la cele internaționale, precum și costurile mai ridicate de transport. Inflația a fost susținută însă și de consum, care a crescut cu 5,3%, semn că lichiditatea acumulată în perioada pandemiei nu se epuizase.
România a rămas sub procedura europeană de deficit excesiv, iar finanțele publice au încheiat anul cu un deficit încă ridicat, în jur de 6,% din PIB, în funcție de metodologia folosită. În același timp, s-au adâncit și alte dezechilibre, precum deficitul comercial și cel de cont curent. Singura veste bună a venit dinspre PIB, care a crescut cu 4,7%, un nivel rezonabil, dar insuficient pentru a acoperi punctele slabe ale economiei autohtone.
Ca reacție la accelerarea inflației, dobânda de politică monetară a crescut în ritm accelerat. BNR a majorat succesiv dobânda-cheie de la 1,75% la începutul anului 2022 până la 6,75% în noiembrie, iar pragul de 7% a fost atins la începutul lui 2023.
2023: o gură de oxigen
2023 a fost un an special. După doi ani de creștere accelerată a inflației, a urmat o dezinflație spectaculoasă: rata anuală a coborât la 6,61% la finalul anului, cu 9,76% puncte procentuale sub nivelul din decembrie 2022.
Cum a fost posibilă această reducere? Printr-o combinație de factori: detensionarea piețelor internaționale de materii prime, plafonarea adaosului comercial la o serie de produse alimentare de bază și menținerea schemelor de sprijin pentru energie electrică și gaze naturale. Nu vorbim, în general, despre prețuri mai mici, ci despre prețuri care au continuat să crească, dar mai lent. Au existat totuși și categorii unde prețurile au scăzut față de anul anterior. În cazul energiei electrice și al gazelor naturale, dinamica anuală a ajuns la -8,1% la finele anului, pe fondul menținerii schemelor de sprijin și al ieșirii din baza de calcul a scumpirilor din 2022.
Este adevărat că la scăderea ratei inflației au contribuit și cotațiile internaționale mai favorabile ale petrolului și gazelor naturale, aflate sub nivelurile excepționale din anul precedent. Cu toate acestea, inflația de bază a rămas ridicată. Presiunile venite din prețurile bunurilor importate, în special mărfurile nealimentare, s-au atenuat spre finalul anului, dar costurile cu forța de muncă au continuat să împingă prețurile în sus. Creșterea salariilor în economie, inclusiv în sectorul public, s-a transmis parțial în costurile angajatorilor, și, de aici, în prețurile finale.
2024: marea „petrecere” pe bani publici
Anul 2024 a fost din nou special, dar nu în direcția bună. În primul rând, într-un an electoral, guvernul a fost extrem de generos: a mărit salariile bugetare, a crescut pensiile și a finanțat investiții din bugetul național, într-un moment în care absorbția fondurilor europene era esențială. A fost o adevărată „petrecere” pe bani publici, care a împins deficitul la 9,3% din PIB, potrivit metodologiei europene. Creșterea economică a rămas însă sub 1%. Economiștii au remarcat acest paradox: statul a făcut cheltuieli masive, ducând deficitul bugetar la aproape 153 miliarde de lei, pentru a obține o creștere anemică.
De asemenea, inflația anuală a fost de 5,14%, cu 1,47% puncte procentuale mai mică decât în anul precedent, ca urmare a mai multor factori. Ritmul de creștere a prețurilor la mărfurile alimentare și a tarifelor serviciilor de piață s-a temperat, în timp ce prețurile alimentelor au continuat să crească, mai ales la legume și fructe, ulei, lactate, carne și produse din carne. Marele câștig în lupta cu inflația a fost menținerea plafonării prețurilor la energia electrică și gazele naturale. Carburanții, în schimb, s-au scumpit din nou spre finalul anului.
2025: nota de plată
2025 a fost momentul adevărului. Un nou guvern de coaliție a părut decis să reducă deficitele și să înceapă consolidarea fiscală. Deficitele gemene – bugetar și de cont curent – au coborât spre pragul de 8% din PIB, dar măsurile de ajustare au avut și un cost inflaționist: rata anuală a urcat, la finalul anului, la 9,69%. Măsurile au inclus eliminarea plafonării prețurilor la energia electrică, înghețarea salariilor bugetare și a pensiilor, majorarea TVA și a unor accize. Pentru prima dată după mulți ani, puterea de cumpărare a populației a început să piardă teren: inflația a depășit ritmul de creștere al veniturilor, iar salariile și pensiile au intrat, în termeni reali, sub presiune.
Rezultatele s-au văzut în materie de deficit: anul s-a încheiat cu un dezechilibru bugetar de 7,9% din PIB, mai mic decât vârful de 9,3%, atins în 2024. Dar economia reală și consumatorii au resimțit costul ajustării. Creșterea economică a rămas slabă, consumul s-a temperat vizibil, iar în 2026 semnele de oboseală au devenit și mai clare: vânzările cu amănuntul, producția industrială și turismul intern au început să indice o economie apăsată de consolidarea fiscală și de inflația încă ridicată.
Inflația care vine din interior
De data aceasta, inflația a fost alimentată în bună măsură de două decizii interne: eliminarea plafoanelor la energia electrică, care a dus, în iulie 2025, la o creștere a prețului mediu al electricității cu 61,6% față de luna precedentă, și majorarea TVA și a accizelor. BNR a arătat că cele două șocuri din vara anului 2025 au explicat o parte importantă a asaltului inflaționist: primul, la 1 iulie, prin eliminarea plafonării prețurilor la energia electrică; al doilea, în august, prin creșterea taxelor indirecte.
Presiuni suplimentare au venit dinspre prețurile alimentelor procesate și costurile unor materii prime agroalimentare, precum laptele, carnea, oleaginoasele, cafeaua și cacaua. Lor li s-au adăugat costurile cu forța de muncă, chiar dacă dinamica acestora a început să se tempereze. În sens opus au acționat scăderea prețurilor la legumele și fructele, pe fondul unor recolte mai bune în țară și în regiune, reducerea cotației petrolului Brent pe piețele internaționale și deprecierea dolarului SUA. Acești factori au temperat o parte a presiunilor inflaționiste.
Avem, așadar, toate ingredientele pentru o inflație încă ridicată. După nivelul de 9,69% de la finalul anului 2025, inflația a revenit pe creștere în primăvară, ajungând la 10,9% în mai, înainte de a coborî la 10,4% în iunie. În prima parte a anului 2026, valul inflaționist a fost alimentat și de șocul extern al energiei. După declanșarea conflictului din Orientul Mijlociu, cotațiile petrolului au crescut brusc: Brent a urcat în martie până aproape de 120 de dolari/baril, înainte de a coborî spre 73 de dolari la sfârșitul lunii iunie. Pe piața europeană, prețul gazului natural TTF a crescut în martie cu 63,1% față de luna precedentă, până la o medie de 52,9 euro/MWh.
Este adevărat că, în iunie, cotațiile internaționale s-au corectat puternic, pe fondul detensionării temporare a pieței, al progreselor în negocierile de pace și al reluării fluxurilor prin Strâmtoarea Ormuz. Tensiunile s-au reaprins însă în iulie, iar prețul petrolului a urcat din nou peste 80 de dolari/baril. Dar „răul” fusese deja făcut. Inflația urcase, iar scumpirea combustibililor se transmisese în costurile de producție și de transport, scumpirile începând să se propage în alte componente ale coșului de consum. Efectul invers, dezinflaționist, nu apare, de regulă, la fel de repede precum șocul inițial.
Așadar, inflația poate fi declanșată de câteva puncte sensibile ale economiei: materiile prime energetice, alimentele, legumele și fructele, costurile de transport, cursul de schimb sau taxele indirecte. Oricare dintre acești factori, intern sau extern, poate aprinde un efect inflaționist. Creșterea cotației internaționale a țițeiului, o producție agricolă mai slabă sau reliberalizarea pieței de energie electrică pot genera scumpiri care nu rămân izolate, ci se extind la tot mai multe produse și servicii.
„Medicamentul amar” al economiei
De fapt, inflația poate deveni „medicamentul amar” al economiei, cel care pare să corecteze toate „bolile” mai mult sau mai puțin vizibile. Dacă, după câțiva ani de creștere susținută, politicienii se tem să reducă numărul angajaților la stat și, implicit, nivelul cheltuielilor bugetare de personal, inflația poate face o ajustare în locul lor: „micșorează” salariile în termeni reali.
Dacă politicienii nu reușesc să reducă deficitul bugetar umflat peste măsură, inflația poate dilua temporar o parte a problemei: reduce valoarea reală a banilor, a veniturilor și a obligațiilor nominale neindexate. În câțiva ani de inflație ridicată, ceea ce părea imposibil de corectat prin decizie politică ajunge să fie mascat temporar prin pierderea generalizată a puterii de cumpărare.
Dacă decidenții politici nu reușesc să găsească bani pentru investiții sau un mecanism prin care piața energiei să funcționeze fără distorsiuni majore, inflația intervine din nou: prețurile cresc, iar costul ajustării se mută către consumatori. Această „soluție” există întotdeauna, doar că prin ea plătește toată lumea, nu doar cei care au profitat de creșterea salariilor ori cei care, din lipsă de curaj sau de luciditate, au ezitat să ia decizii de natură să echilibreze economia și finanțele publice fără a genera noi creșteri de prețuri și tarife.
Inflația este în toată economia și pentru toți consumatorii
Inflația nu este un indicator izolat, ci face parte dintr-un mecanism complex al economiei. Evoluția ei este influențată de ritmul creșterii economice, de nivelul consumului și al investițiilor, de dinamica salariilor și a productivității, de cursul de schimb, de politica fiscală și de deciziile de politică monetară ale băncii centrale.
În același timp, inflația influențează, la rândul ei, puterea de cumpărare a populației, costul creditelor, economisirea, profitabilitatea companiilor și competitivitatea economiei. Tocmai de aceea, economiștii urmăresc de regulă inflația împreună cu ceilalți indicatori macroeconomici și nu separat. O rată moderată și stabilă a inflației este, în general, semnul unei economii relativ echilibrate, în timp ce o inflație ridicată sau foarte volatilă indică existența unor dezechilibre care, mai devreme sau mai târziu, afectează creșterea economică și nivelul de trai.
Inflația face parte din viața noastră. Este fenomenul economic cel mai apropiat de oameni, pentru că se vede direct în prețurile pe care le plătesc zi de zi. Atunci când oamenii cumpără alimente, electrocasnice, combustibili sau abonamente pentru mijloacele de transport public, simt diferența de preț prin comparație cu luna trecută sau cu anul precedent. Acolo se află inflația noastră cea de toate zilele.
