Pe la mijlocul secolului al VI-lea, doi călugări nestorieni treceau de zidurile Constantinopolului purtând în mâini toiege de narthex. Doar că în interiorul lor nu se aflau relicve sfinte, ci ouă de viermi de mătase, scoase cu riscul propriei vieți din China. Cine știe ce nebunie îi mânase pe cei doi să-și asume un asemenea risc? Secretul creșterii viermilor de mătase era păzit cu strășnicie, iar pedeapsa pentru divulgarea lui era moartea. La rândul lor, ca intermediari în comerțul dintre Orient și Bizanț, perșii taxau cu sume enorme mătasea adusă din China, al cărei secret de producere, la care râvnea toată lumea, rămânea monopol. Împăratul Iustinian a înțeles imediat miza: cine controla firul invizibil din care se țesea pânza luxului și a puterii controla, de fapt, o parte esențială a imperiului și a rutelor comerciale. Dacă mătasea era un material râvnit, era pentru că atingea resorturi umane adânci. Cei care tânjeau după ea nu căutau doar splendoarea țesăturii, ci mai ales valoarea simbolică a veșmântului. Doar basileul o putea oferi în dar, iar purtătorii ei erau astfel validați ca membri ai elitei conducătoare, trezind în popor sentimentul fascinației și al supunerii.
Paisprezece secole mai târziu, în Silicon Valley, o mână de ingineri software au replicat, în alt registru istoric, gestul celor doi călugări. De astă dată, nu au furat viermi de mătase, ci au extras din laboratoarele universitare mecanismele psihologiei comportamentale, pentru a le închide în carcase de aluminiu și sticlă, oferind omenirii darul otrăvit al unui cal troian. Telefonul mobil de azi este bastonul de narthex al călugărilor nestorieni: un obiect aparent inofensiv, care ascunde în interior mașinăria unui nou monopol asupra spiritului uman.
Laboratorul zeilor haosului
Arhitecții din Silicon Valley au înțeles ceea ce împărații Bizanțului știau prea bine: controlul total nu se mai obține doar prin interdicție sau violență, ci prin instalarea agreabilă a oamenilor în capcana oferită sub chipul unui dar – anesteziere voluntară în spațiul amăgitoarei colivii de aur. Sclavie de bunăvoie. Drogurile care devastează biologicul par să aparțină unei alte epoci, deși rămân încă extrem de eficiente. Unele sunt doar tolerate, altele sunt legalizate. Specialiștii din Silicon Valley nu și-au dorit zgomotul armelor, ci colonizarea silențioasă și perversă a minții omului. Dispozitivele digitale nu agresează fizic, ci oferă o capitulare agreabilă, transformând prăbușirea spiritului într-o obișnuință domestică, acceptată printr-o complicitate inconștientă a victimelor compliante. Omul nu mai este confiscat prin brutalitatea forței, ci prin forța tăcută a ecranului, care îi golește interioritatea până aproape de anulare sau, cel puțin, până la patologizare. Catatonia toxicomanului de ieri devine poziția inertă a utilizatorului de azi: un om așezat pe scaun, cu privirea captivă în ecran. Degradarea nu este stridentă, însă este sigură și continuă. O capitulare silențioasă, ascunsă sub o imagine perfect acceptabilă social, câtă vreme peste tot în jur vedem același specimen absorbit de neantul ecranului.
Privind spre cei care, după ce au contribuit la perfecționarea acestei mașinării, o părăsesc și îi denunță public intențiile ascunse, ajungem în fața unei probleme morale: cum trebuie judecați? Dacă faci parte dintre idealiști, vei spune că e vorba despre ipocriți, căci au pus umărul la fabricarea unui instrument care se dovedește nociv, iar faptul că acum denunță din afară ceea ce nu denunțaseră din interior nu are darul de a-i salva. Dacă faci parte dintre pragmatici, vei spune că aceștia devin instrumente utile, pentru că ne ajută să înțelegem cum suntem manipulați.
Tristan Harris este unul dintre ei. Tehnolog american, fost etician de design la Google și cofondator al Center for Humane Technology, Harris pare să joace astăzi rolul unuia dintre salvatorii omenirii. Până și denumirea organizației sună neliniștitor: tehnologie umanizată. Trecut brusc de partea binelui, ca și cum ar fi fost lovit din senin de o instanță morală implacabilă, lui Harris i s-ar putea reproșa că nu și-a schimbat atitudinea din rațiuni etice, ca un om trezit brusc la adevăr, ci mai degrabă dintr-o combinație de frustrare profesională și instinct de repoziționare publică. Cu alte cuvinte, i s-ar putea reproșa o spectaculoasă operațiune de igienizare a propriei imagini.
Când denunță efectele dezastruoase ale tehnologiilor digitale –algoritmii, interfețele și mecanismele de captare a atenției asociate ecosistemelor Google, Apple și Facebook – Harris denunță, de fapt, și propria implicare în această lume. Nu vorbește din afara sistemului, ci dinăuntrul lui, ca fin cunoscător, încă de pe băncile de la Stanford, al tehnicilor de manipulare psihologică. După plecarea de la Google, într-un moment în care imaginea marilor jucători din tehnologie începe să se clatine sub presiunea scandalurilor publice, Harris înțelege că postura de fost etician al Google poate deveni un avantaj enorm, convertibil într-un brand. Așa apare Center for Humane Technology, organizație care își propune, cel puțin declarativ, să reașeze tehnologia în serviciul omului.
Dar dacă privești spre cei care o finanțează, lucrurile devin mai ambigue. Fundații influente, precum Ford Foundation sau Open Society Foundations, ele însele acuzate de adversarii lor ideologici de agendă politică și activism, se numără printre susținătorii acestui bine proclamat în numele omenirii. Astfel, plecarea de la Google îl transformă pe Harris într-o personalitate publică globală, iar, între timp, fostul etician al tehnologiei a devenit, și el, un nume convertibil în capital simbolic și financiar.
Primul președinte al Facebook, Sean Parker, recunoștea într-o conferință publică din noiembrie 2017 că platforma a fost gândită pornind de la o întrebare simplă și cinică: cum facem să consumăm cât mai mult din timpul și atenția conștientă a utilizatorului? Altfel spus, dependența era înscrisă în codul genetic al platformei. Răspunsul, cu resorturi adânci în psihologia umană, a fost găsit repede: oferirea unei mici doze de dopamină, prin construirea unei bucle de feedback bazate pe validare socială. Un like sau un comentariu devin, pentru utilizator, semne ale aprecierii publice. Cu alte cuvinte, platforma exploatează o vulnerabilitate psihologică elementară: nevoia fiecărui om de validare. Spre deosebire de Harris, Parker este însă miliardar.
Chamath Palihapitiya, fost vicepreședinte responsabil cu creșterea numărului de utilizatori la Facebook, declara într-un discurs ținut la Stanford Graduate School of Business – spre șocul auditoriului – că s-a trecut de la design de software la inginerie socială. În noiembrie 2017, el spunea că „buclele de feedback pe termen scurt pe care le-am creat, ghidate de dopamină, distrug modul în care funcționează societatea: fără discurs civic, fără cooperare, doar dezinformare, neadevăr”. Aflat, ca avere, între cei doi anterior amintiți, Palihapitiya este „doar” multimilionar.
Algoritmul: hrana care produce foame
Neuroștiințele, integrând date obținute din biologie, psihologie cognitivă și modelare computațională, au ajuns pe mâinile „inginerilor haosului” și le-au oferit acestora nu atât modelul unei minți înțelese, cât al unei minți exploatabile. Algoritmii devin astfel instrumentul aproape perfect al capturării atenției și al administrării dorinței. Captiv în fluxul digital, omul intră în contact cu revărsarea de opinii din social media, iar ceea ce este suscitat în el nu este furia în stare pură, ci o întreagă familie de emoții cu intensitate ridicată: indignarea, anxietatea, resentimentul, sentimentul ofensării, furia morală. Dintre toate, indignarea este probabil cel mai rentabil combustibil afectiv al platformelor: nu trebuie produsă de la zei, ci doar trezită, orientată și recompensată.
Dacă cortexul prefrontal este implicat în controlul executiv, în capacitatea de a amâna recompensa și în menținerea intervalului dintre impuls și acțiune, emoțiile cu intensitate ridicată sunt tocmai cele care pot slăbi această funcție de frânare. Astfel de circuite sunt sensibile la sistemele de recompensă utilizate de platformele digitale, care activează în mod repetat mecanismele dopaminergice ale anticipării recompensei. Fiecare videoclip de câteva secunde, fiecare notificare funcționează ca maneta dintr-un experiment de laborator: omul este prins într-o dinamică a compulsiei la repetiție, care, într-o lectură psihanalitică, poate fi înțeleasă ca expresie a pulsiunii de moarte, adică a unei tendințe psihice de reducere a tensiunii și de revenire la stări anterioare de organizare, mai degrabă decât ca urmărire a unei satisfacții finale. Astfel, în contact repetat cu dispozitivul, funcția de oprire, de amânare, de refuz este suprasolicitată. Lobul frontal nu este anulat, dar capacitatea lui de a spune „nu” poate fi, în timp, slăbită de presiunea recompenselor imediate administrate algoritmic.
Avem la dispoziție numeroase studii științifice și volume care converg spre aceleași concluzii: interacțiunea îndelungată cu dispozitivele digitale poate afecta dezvoltarea creierului, atenția, controlul impulsurilor, somnul și dezvoltarea psihică a celui expus. Cu atât mai mult când această interacțiune debutează la o vârstă fragedă, așa cum se întâmplă astăzi, când copilului i se pune telefonul „inteligent” în mână încă de la doi ani. Nu este de mirare că acestea sunt riscurile, câtă vreme știm de mai bine de un secol că psihicul uman și mintea – al cărei suport biologic este creierul – se constituie ca umane numai în interacțiunea cu alte minți umane. Altfel, copilul rămâne în afara procesului deplin al umanizării. A aduce o ființă umană la stadiul de om deplin format, capabil să gândească și să intre în contact cu alte minți e un proces de lungă durată – aproximativ 20–25 de ani. A-i pune copilului dispozitivul în mână înseamnă a fragiliza procesul de constituire a psihicului și a minții, facilitând forme de dezvoltare ale căror consecințe nu le înțelegem pe deplin. În acest fel, datele fundamentale ale devenirii sale sunt afectate chiar în punctul lor cel mai sensibil. Cum dispozitivul nu este om, este greu de crezut că psihicul și mintea copilului de astăzi se vor structura la fel ca ale noastre, ale celor care nu am crescut în contact zilnic cu tehnologia.
Ca psihanalist care de 20 de ani întâlnește copii în cabinet, pot confirma că, de cel puțin un deceniu, observ o schimbare în modul în care li se structurează mintea. Algoritmii construiți după modelul dependenței de către „inginerii haosului” – sintagma aparține lui Giuliano da Empoli – funcționează ca furnizori de stimuli pentru un creier prins în logica recompensei. Ei nu satură niciodată; dimpotrivă, mențin captivitatea subiectului într-o falsă senzație de „foame” permanentă. În fond, dependența nu privește doar obiectul ei, ci mai ales circuitul de anticipare, tensiune și descărcare pe care acel obiect îl declanșează. Ceea ce se cere repetat nu este simpla posesie a obiectului, ci senzația pe care el o promite. Iar orice senzație care cere să fie reiterată se organizează psihologic în jurul principiului plăcerii și al evitării neplăcerii.
Marea victorie a haosului digital stă în capacitatea de a face dispozitivul să pară indispensabil și protector. Dacă drogul continuă să producă spaimă și repulsie, ecranul e integrat azi în însăși structura vieții: educație, divertisment, viață de familie. Este noul cocon de mătase în care ne izolăm copiii pentru a-i proteja de pericolele lumii exterioare, fără să realizăm că în interiorul lui se poate produce o metamorfoză inversă: transformarea fluturelui în larvă. Perversitatea acestei metode de dezumanizare constă în faptul că ea nu luptă cu realitatea și nici nu o aruncă în aer, ci o golește de substanță. Dacă lumea reală e plină de frustrări, nedreptăți, neajunsuri și insuportabile momente de plictis, bogăția interminabilă a virtualului o face să pară, prin comparație, decolorată și cumplit de lentă. Iar această formă de abandon tehnologizat este administrată tocmai de părinți, grăbiți să-și acordeze copilul la lumea de azi și imaginându-și că, pe această cale, îi oferă „abilități indispensabile vieții” de mâine. În plus, bona electronică nu cere salariu, dar poate mutila discret o viață în formare.
Sfârșitul alterității?
Despre ce vorbim când vorbim despre „contact” cu dispozitivele digitale? Contactul cu semenii cere o așezare lăuntrică față de celălalt și în raport cu el; cere animarea disponibilităților și capacităților interne, cere atenție, responsabilitate, centrare. Cere suflet și minte. Contactul uman este bogat: suscită ființa, o face și o ține vie, prezentă, activă.
Contactul cu dispozitivul digital este pasiv și se află la bunul plac al utilizatorului. Dispozitivul devine ceva abandonabil oricând, fără consecințe. Nu ne ceartă, nu se revoltă, nu se supără, nu ne pedepsește, nu ne plătește polițe, așteptându-ne la cotitură. Și totuși, tocmai pentru că nu ne confruntă, nici nu ne reflectă. Cu el, nu știm și nici nu aflăm cine suntem și cum suntem. Nu este nici măcar o oglindă care minte, ci o suprafață de sticlă care ne absoarbe în abisul ei, aruncându-ne, prin mișcări lăuntrice complicate și insesizabile, în propriul abis. Incapabil de oglindire, ne lasă claustrați în lumea noastră interioară, pe care ajungem să o confundăm cu lumea însăși.
Narcis, oglindindu-se în luciul unui lac, nu a știut că imaginea reflectată era a sa și s-a îndrăgostit de ea, crezând că este altcineva. În același fel funcționează și dispozitivul digital: ne amăgește că ceea ce vedem derulându-se în flux, sub impulsul scroll-ului, este lumea, viața însăși, noi în lume. Nicicând nu s-a inventat oglindă mai perversă. Sticla ei fluidă transformă omul în sclavul perfect. Subjugat de iluzia că are lumea la degetul mic, că o poate închide și deschide după bunul plac, omul este, de fapt, subjugat de dispozitivul care îl scoate din viața reală. Doar că de-acum nu mai vorbim despre ecrane, ci despre o biopolitică a captivității digitale, administrată cu acordul victimelor, fericite că devin sclavi neconstrânși.
Dar care este ținta inginerilor haosului? Exploatarea unei vulnerabilități structurale a omului. Omul modern fuge de întâlnirea cu sine, de propria interioritate, pentru că acolo găsește golul, lipsa, durerea de a fi incomplet. Acolo se întâlnește cu sine, iar teama indescifrabilă de această întâlnire se varsă într-o senzație de plictis. Dar tocmai de acolo Eul se poate maturiza, căci toate acestea țin de viață, de condiția omului în lume. Sunt naturale. Doar înfruntându-le, doar trecând prin ele, devenim maturi.
În schimb, ecranul nu e altceva decât spațiul de proiecție a fantasmelor și de evacuare a anxietății existențiale: oferă gratificare instantanee, promite plăcerea, dar o face cu prețul slăbirii capacității subiectului de a intra în contact cu sine. Impostura tehnologică cu care ne creștem copiii constă în faptul că folosește o pseudoestetică a intimității pentru a opera o amputare a interiorității. Astfel, impostura devine o experiență a autoexilului în propria piele.
Când Silicon Valley ne livrează ecranul ca pe un instrument de „emancipare globală”, utilizatorul trăiește fenomenul unei pseudoeliberări, în timp ce în spatele ecranului se produce exact opusul: capturarea sa. Și funcționează pentru că livrează o estetică impecabilă a absenței acolo unde este căutată o prezență.
Metabolizarea realității se face în singurătate, în timpul pe care ni-l acordăm, de regulă, seara, când trecem în revistă ziua care se încheie. Doar acolo poate fi făcut efortul de a înțelege ce am trăit. Dar tocmai această singurătate a fost colonizată de dispozitivul cu care adormim în timp ce scrollăm. Asaltat de ofertele vieții prea repede trecătoare, omul nu mai e capabil să-și ofere timpul singurătății, cu atât mai mult cu cât aceasta îl sperie. Și astfel, promisiunea tăcută pe care dispozitivul o face este erodarea alterității. Pierdut printre fantomele luate drept ceilalți, noul „om nou” nu va mai afla cum să fie prezent în propria viață. Căci copilul lăsat singur în fața sticlei nu se formează ca om deplin, ci riscă să devină un ansamblu de reflexe condiționate care îl exilează din propria umanitate.
Epilog
Spiritul european, de la Grecia Antică încoace, nu s-a constituit prin izolare, ci în interiorul unui spațiu comun al cuvântului, al dezbaterii și al apariției publice. Pentru lumea greacă din care tradiția europeană se revendică, a fi uman însemna a avea acces la logos și la un spațiu în care acțiunea și discursul puteau fi expuse și judecate de ceilalți. Spiritul nu era o interioritate închisă, ci o formă de prezență în lume, dependentă de relația cu alți oameni liberi.
În acest sens, ceea ce numim tradiție europeană a spiritului se sprijină pe o structură fragilă, dar esențială: existența unui spațiu interuman în care gândirea se formează prin dialog, iar judecata prin expunere. Din această perspectivă, orice proces care reduce acest spațiu sau îl substituie prin forme de mediere artificială nu produce doar o modificare a comportamentelor, ci o erodare a condițiilor în care spiritul însuși devine posibil ca fenomen uman.
Cu paisprezece secole înainte ca mintea să devină obiect de inginerie, doi călugări nestorieni traversau imperii purtând în toiagele lor ouăle unui secret biologic capabil să reorganizeze economia dorinței și a puterii. Astăzi nu mai este vorba despre firele de mătase, ci despre firele invizibile din care se țese prezența însăși: capacitatea de a fi atent. Nu despre un secret transportat într-un toiag, ci despre o structură a minții vehiculată prin medii tehnice. Dacă atunci era contrabandă de materie, astăzi e contrabandă de interioritate. Și poate că întrebarea nu este ce devine omul după această transformare, ci dacă nu cumva, la fel ca în vechile imperii, asistăm la începutul unei noi forme de putere: una care nu mai controlează lumea exterioară, ci însăși condiția în care lumea mai poate fi trăită.
Între momentul în care Iustinian a înțeles miza biologică și politică a mătăsii și cel în care Bizanțul a început să-și cultive propriul monopol, a existat un timp al incubației. La fel și astăzi, în laboratoarele din California, inginerii haosului nu au lansat dependența globală peste noapte. Între primele experimente de design comportamental din a doua jumătate a secolului XX și captivitatea digitală a copiilor noștri s-au scurs decenii de optimizări succesive și adesea invizibile. Căci monopolurile perfecte nu se anunță în agora, ci se cultivă în penumbră, până când victoriile lor ajung să pară ireversibile.
