După un weekend petrecut într-un retreat de yoga, doamna H. vine zâmbitoare la ședința noastră de psihoterapie. La ultima întâlnire nu pomenise nimic despre intenția de a merge într-un astfel de loc, așa că mă arăt nu doar surprinsă, ci și curioasă să aflu ce experiență a trăit acolo. Este o femeie încă tânără, medic, proaspăt divorțată, după doi ani de suferință în care aproape s-a prăbușit. Lipsind de acasă zi-lumină de mai bine de zece ani, din pricina unui program de muncă supraaglomerat, doamna H. s-a trezit în fața realității unei aventuri a soțului, care dura deja de mulți ani. Preocupată să asigure familiei un trai îmbelșugat, delegase fostului soț și bonei aproape toate treburile casei. Doar că, după atâta absență și atâta oboseală, fusese nevoită să accepte, de-a lungul ultimului an în care ne întâlniserăm de două ori pe săptămână, că realitatea familiei era cu totul alta decât cea pe care și-o construise în minte. Singurul lucru pe care îl mai aveau în comun erau vacanțele în locuri exotice, de care soțul se ocupa. Ea doar asigura resursele necesare.
Îi atrăsesem atenția, în ultimele câteva luni, că programul ei liber suferise o schimbare majoră: începuse să plece săptămânal în diverse „excursii” de două-trei zile, cu unul sau altul dintre cele două grupuri de care se lipise. Un fel de fugă într-o relaxare cvasi-perpetuă, după ani de zile de muncă neîntreruptă. Căzuse în cealaltă extremă. Dar acum se întorsese din retreat și eram curioasă de experiență.
Îmi spune că, în principal, au făcut „exerciții psihologice de exorcizare a răului”. Formularea mă surprinde. O rog să-mi dea un exemplu. „Ni s-a cerut să aducem de acasă obiectul din ceramică, sticlă sau porțelan care ne este cel mai drag. Eu am adus un vas din ceramică de la mama, care îl avea de la bunica. Mi-l dăruise când m-am căsătorit. Îmi plăcea mult, avea o valoare sentimentală mare, trecuse de la o generație la alta. Îmi plăcea atât de mult încât nici nu-l foloseam: îl păstram la loc de cinste, în centrul unei console pe care pun lucruri dragi sufletului meu. În retreat am fost puși să pictăm vasul, după care, la final, toți deodată, l-am trântit de pământ, făcându-l bucăți.”
O întreb dacă organizatoarea este psiholog. Nu, este „antrenoarea de yoga”, la ale cărei cursuri clienta mea merge de aproximativ un an, o dată pe săptămână, atât cât îi permite timpul liber. Înțeleg intenția exercițiului, dar îl consider, în sinea mea, profund greșit. Nu ceri unui om să zdrobească obiectul care îi este cel mai drag, încărcat simbolic, purtător al unor proiecții inconștiente și al unei continuități transgeneraționale. Gestul seamănă mai degrabă cu o amputare simbolică. De ce i-ai cere cuiva așa ceva?
„Alte exerciții?”
„Exerciții de curaj.”
A doua zi au mers călare, pe un traseu de trei ore. Oameni care nu știuseră în viața lor să călărească fuseseră puși să stea în șa trei ceasuri. Una dintre femei a fost aruncată de pe cal și și-a rupt piciorul; alta a fost mușcată de umăr; altcineva s-a rătăcit de grup. Cei mai mulți s-au ales cu o febră musculară cumplită. A călări nu este, totuși, cel mai simplu lucru din lume. „Exercițiul” pare, din nou, mai aproape de imprudență decât de curaj.
Seara, relaxare în piscină, pe muzică rock. O asociere cel puțin neașteptată. Întreg pachetul? Nici mai mult, nici mai puțin de 1 000 de euro. „Reconectarea cu sinele”, tematica retreat-ului, a fost tarifată cu 500 euro pe zi. Cincisprezece oameni plătiseră această sumă pentru a obține, în schimb, două zile diferite de rutina obișnuită. Nu în fiecare zi cheltuiești 500 euro pentru a simți că ai făcut ceva pentru tine.
Autenticitatea contra cost
Probabil că promisiunea drumului scurt pentru ceea ce poate fi obținut doar pe calea drumului lung nu este o invenție a postmodernismului. Celor care visează la scurtarea drumului devenirii de sine li se oferă, azi, rețeta perfectă – perfectă, desigur, nu pentru o devenire autentică, ci pentru a-i prinde în capcană pe cei care se lasă încântați de iluzia dobândirii adevărului personal pe o cale care nu duce nicăieri. Iar rețeta cea mai facilă e următoarea: se oferă un curs, un seminar, o întâlnire, o tabără, un retreat de dezvoltare personală; se folosesc termeni în limba engleză care să dea sentimentul de prețiozitate, inducând ideea superiorității demersului; se cere un preț pe măsura promisiunii – deloc ieftin, dar nici exorbitant; se enunță, în vocabularul de nișă din care nimeni nu înțelege mare lucru, ce anume va oferi clientului experiența respectivă. Și, astfel, succesul este garantat. Însă clientul plătitor nu pleacă îmbogățit în urma experienței, ci doar crezând că a ajuns la un nivel mai înalt al propriului adevăr de sine. O mistificare pe bani, într-un spațiu în care nu poate fi vorba nici despre servicii, nici despre clienți. O prăbușire a ideii de ființă într-un soi de pornografie.
Unul dintre conceptele speculate azi, complet golit de conținut și instituit drept trend, este autenticitatea. Doar că, în viața trăită ca atare și nu prin concepte goale, autenticitatea nu se obține nici prin negociere, nici prin plată. În existența trăită fără mască, autenticitatea este dezvăluire, ruptură, adevăr care nu cere permisiunea de a fi, ci este, cu toată impudoarea și forța cu care adevărul se arată dintotdeauna: apare fără să poată fi ascuns, se manifestă fără să poată fi confundat. Există oameni care pot vorbi impecabil despre autenticitate și există oameni care o și pot trăi. Și, pentru că autenticitatea nu minte, cei din urmă simt imediat falsul. Ei sunt cei care nu se falsifică și nici nu pot fi mințiți, spre deosebire de aceia care se amăgesc – și îi lasă și pe alții să-i amăgească – că sunt ceea ce nu sunt. Aceștia din urmă, inevitabil, sunt și cel mai ușor de înșelat.
Un retreat „hard”
R. e plină de încântare că va pleca într-un retreat unde va experimenta lucruri pe care și le dorește de mult, din curiozitate. Vrea să afle și ea cum e să consume anumite substanțe, sub controlul unui guru „care e priceput la chestii din astea”. Scopul? Tot descoperirea sinelui autentic. De această dată e vorba despre „ceva serios”, undeva, într-o țară din Europa. Cinci zile de descoperire a autenticității, din care se va întoarce alt om. Prețul? 2 500 de euro. Ascultând-o, mi se face teamă. Cer detalii despre „experiența vieții”, așa cum o numește R. Le cunoaște, căci a primit programul pe ore și zile. Și, pentru că totul urmează să aibă loc undeva departe de oameni, „unificarea cu natura” vine la fix. Asta înseamnă 24 de ore de trăit în natură, alături de 20 de oameni dezbrăcați complet. 24 de ore în care vor mânca ce vor găsi prin pădure, vor dormi cum își vor amenaja, dacă li se va face frig se vor strânge unii lângă alții, își vor face nevoile unde vor apuca, se vor spăla sau nu, și așa mai departe. Apoi, o primă experiență psihedelică: consumul unor ceaiuri preparate din ierburi anume, alese de guru, care le va furniza o primă escală în interiorul lor – loc ce nu se poate accesa în „condiții obișnuite”. Ascultând-o, deja îmi imaginez nu coborârea în sine, ci ieșirea din sine, în afara minții și a controlului. Pierderea contactului cu realitatea. În ziua următoare, o altă coborâre în sine, și mai adâncă – loc al autenticității –, cu alt gen de ierburi, care de această dată vor fi mestecate.
Mă întreb care e problema lui R., intelectuală fină, femeie inteligentă, cu o solidă formație. E drept că și ea stă într-o relație moartă, neavând curajul să se separe de soțul cu care este atât de obișnuită, în ciuda faptului că nu mai împărtășesc nimic, nici măcar vacanța anuală. Fiica i-a plecat de acasă, apucând-o pe drumul ei de adult, iar ea este la acea vârstă incertă în care nici să ia viața de la capăt nu-i mai vine, nici să o continue ca până atunci nu-și dorește. Nu mai vrea nimic altceva decât să afle, o dată pentru totdeauna, cine este cu adevărat și ce este autenticitatea despre care toată lumea vorbește. O ascult îngrijorată și, pentru că nu îmi e pacientă, îi spun că ar putea să afle pe alte căi, și gratuit, nu doar cheltuind 2 500 de euro, care vor fi bani aruncați pe fereastră. Mă privește cu ochi mari, ca și cum i-aș fi ucis ultima speranță. Și începe să plângă, ușor.
O vorbă a lui Noica
De ce oare spunea Constantin Noica că „ai atâtea vieți câte cărți ai citit”? Care este misterul care ne cuprinde când ne cufundăm într-o carte, până la uitarea de sine? Ce se întâmplă cu noi înșine atunci când devenim unul sau altul dintre personajele unei cărți sau ale unui film? Cum putem pune între paranteze, pentru o vreme, ceea ce suntem, astfel încât să trăim o viață care nu este a noastră și care durează doar atât cât durează povestea? Și cine anume devenim în acele momente? Jean Cocteau spunea că filmele sunt „niște vise visate de mai mulți oameni în același timp”. Tot asta sunt și cărțile. Putem visa ceea ce artistul ne propune pentru că în fiecare dintre noi există un fond psihic comun, moștenit filogenetic, indiferent de cultură, epocă sau biografie – ceea ce Jung a numit inconștient colectiv, cu arhetipurile sale. Când arhetipul întâlnește simbolul, se actualizează în imagini, povești și personaje, și ia naștere acea rezonanță intimă prin care ne recunoaștem în ficțiuni și trăim, pentru o clipă, viețile altora ca și cum ar fi ale noastre.
Dar lucrul acesta e posibil și în virtutea unui mecanism de apărare pe care cu toții îl deținem: identificarea, prin care psihicul preia, temporar, postura personajului. Prin urmare, „misterul” mai sus pomenit își are rădăcinile, pe de o parte, în întâlnirea dintre structura psihică universală (arhetipul) și forma ei culturală (simbolul), iar pe de altă parte, în identificare, din ambele luând naștere posibilitatea de a „trăi” alte vieți. Și totuși, adevărul de sine – acea autenticitate atât de exploatată, vândută ca fiind accesibilă la capătul unui workshop sau al unei escapade într-un retreat – este dincolo de tot ceea ce se poate copia sau imita, dar și dincolo de identificarea ce intră în funcțiune atunci când devenim personajul unui film sau al unei cărți. Căci astfel de experiențe sunt îmbogățitoare, dar nu mereu transformatoare.
Prima formă de învățare la copilul mic, extrem de persistentă în timp, este imitarea. Când fetița de 2–3 ani încalță pantofii cu toc ai mamei și își dă cu ruj, ea nu devine mama, ci devine camama. Când băiețelul se joacă scoțând pistolul din buzunar și trăgând la o țintă imaginară, el nu e eroul din film, ci e ca și cum ar fi eroul. Altfel stau lucrurile când adultul imită ceea ce vede la alții, fie că o face conștient sau nu. El poate deveni, prin mimetism repetat, un mare Sine fals: o existență inautentică, lipsită de capacitatea de a se trăi pe sine. Neputând trăi viața altuia, o astfel de existență rămâne una falsă. Astfel, sinele autentic rămâne ascuns în adâncuri, osândit la o permanentă murire, până ce însăși moartea biologică îl va despărți de cel fals.
Economia autenticității
Dacă autenticitatea, în filozofia existențialistă, presupune confruntarea cu moartea, în cultura prezentului e doar un produs de carton vândut la preț de croazieră. Un proces îndelungat de formare de sine a fost redus la statutul de marfă, disponibilă pretutindeni și accesibilă prin plata unei sume de bani. Și, dacă moda prinde atât de bine, este pentru că funcționează pe un mecanism psihologic simplu: oamenii nu adevărul de sine și-l doresc – doar cred că îl doresc –, ci o versiune de sine mai suportabilă.
Posibilitatea întâlnirii cu ei înșiși e trăită precum cea cu un balaur înspăimântător, căci oamenii simt că acolo, în lăuntricul cel mai adânc, există un necunoscut la care nu au acces prin voință și care produce frică. De aceea, fiecare crede că poate deveni versiunea lui adevărată fără să fie necesar să parcurgă procesul care trece, inevitabil, prin suferință: întâlnirea cu dorințe și vise de nerealizat, renunțare, pierdere, acceptare, luciditate, responsabilitate etc. Speranța de a parcurge ani în clipe este ceea ce stă la baza apariției workshop-urilor, taberelor, retreat-urilor care promit transformări lăuntrice în doar trei zile – și care vând, așadar, nu autenticitate, ci fantasma ei. Este suficientă o singură descărcare emoțională intensă cât să crezi că ai făcut ceva pentru tine pe drumul căpătării autenticității, însă total insuficientă pentru ca ceva să se schimbe cu adevărat.
Ce se întâmplă, în fapt, în multe dintre astfel de retreat-uri? Se speculează caracteristicile psihice ale participanților. Nu mai este un secret că grupurile pot fi controlate mai ușor decât persoanele individuale, după cum nu este un secret nici faptul că inteligența colectivă a grupului coboară la nivelul unui copil mic, independent de inteligența fiecărui membru în parte. Acest fenomen a fost numit regresie de grup și este mecanismul prin care sunt construite „intervențiile” în grupurile de așa-zisă dezvoltare personală. Sunt spații de regresie, căci orice om deține capacitatea de a regresa. Maestrul este tratat drept un părinte imaginar care va ghida grupul, va liniști fiecare participant, îl va înțelege cu înțelepciune, îl va valida în ceea ce are nevoie. În realitate, o falsă re-parentare simbolică, nicidecum o transformare. Un ritual, nicidecum un proces.
Astfel de exemple sunt perfecte pentru a ilustra modul în care psihologia e folosită spre a face rău, contrar sensului său. Cei care conduc ritualuri de acest fel știu prea bine ce fac și nu sunt naivi: exploatează vulnerabilități, infantilul din fiecare om, în primul rând confuzia, dezordinea identitară. Căci, într-o lume care și-a pierdut valorile, nimic nu mai e reper. Într-o astfel de lume, identitatea devine fetiș. Și, ca orice fetiș, devine obiect exploatabil: ceva ce poate fi vândut.
Și totuși, ce e autenticitatea?
Ce înțelegem, de fapt, prin autenticitate? Versiunea romantică, simplificată, o reduce la a fi cât mai natural, a fi tu însuți, necenzurat nici de tine, nici de cutumele sociale. Dar pentru asta nu este nevoie de cursuri, de workshop-uri sau de retreat-uri pe bani grei. Este vorba despre a-ți da voie – deci ține de propria voință, atât cât o putem exercita. Există însă și o altă față, iar aceasta este, de fapt, autenticitatea pe care o căutăm fără să știm ce anume căutăm.
Din perspectivă psihologică, partea majoritară a psihicului nostru, care ocupă în jur de 90 – 95%, este constituită din inconștient. Fiind covârșitoare, nimeni nu se poate cunoaște pe sine de unul singur, și, prin urmare, nimeni nu poate intra în posesia a ceea ce se află în adâncurile sale. Cenzura sub care e prins autenticul nu ține de voință, ci de psihicul inconștient, iar în propriul inconștient nu putem opera. Acesta este stratul adevărului de sine – autenticul cel mai profund, acel ceva care suntem noi și numai noi – care nu poate fi nici învățat, nici mimat, nici obținut prin vreun exercițiu de grup, în sau în afara vreunui retreat.
Concret, accederea la adevărul de sine presupune acel moment rarisim în care te descoperi pe tine însuți doar în prezența cuiva care, la rândul lui, are curajul și capacitatea de a se dezveli în fața ta. Este clipa de adevăr împărtășit, în care două ființe renunță, fără să-și propună, la toate măștile și strategiile sociale. Abia atunci simți că devii viu într-un fel în care nu ai mai fost, iar celălalt îți apare la fel de viu și de adevărat, într-un fel în care nu-l știai. Iar asta nu este emoție, nu este confesiune, nu este tehnică – este o întâlnire. O recunoaștere reciprocă în care adevărul de sine iese la suprafață fără efort, fără intenție, fără teamă sau premeditare. Autenticitatea, în forma ei cea mai înaltă, nu este o performanță, ci o formă de prezență. Și nu o poți trăi decât în fața cuiva care o poate susține prin propria prezență, în totală dezgolire. Merită trăită o viață întreagă pentru șansa acestei experiențe unice, profund transformatoare, capabilă să deplaseze axul vieții către singura formă de existență autentică. Aceasta este, de fapt, adevărata cunoaștere de sine, devenită între timp un slogan gol, vehiculat ca și cum ar putea fi de cumpărat la orice colț de stradă.
Raritatea acestei experiențe explică de ce autenticitatea nu poate fi produsă la comandă și nici garantată prin vreun protocol de dezvoltare personală. Ea nu iese la iveală în urma aplicării unor tehnici, ci în urma unei întâlniri; nu se naște dintr-un exercițiu sau dintr-o rețetă, ci din și în prezența celuilalt, în fața căruia mecanismele de apărare încetează, pentru o vreme, să mai funcționeze.
Într-o lume care vinde conectarea pe rețele și care oferă, de fapt, izolare și înstrăinare, râvnita autenticitate devine cu atât mai dificil de obținut. Acolo, în acel spațiu infim și totuși imens al intimității, în care două vulnerabilități se asumă stând față în față, se produce ceea ce niciun retreat nu poate oferi: apariția adevărului de sine în fața propriei conștiințe. Raritatea acestor momente explică de ce atâția oameni ajung să confunde autenticitatea cu intensitatea, descărcarea emoțională cu sentimentul apartenenței la un grup – sau, pur și simplu, cu orice altceva care seamănă cu ea.
Pentru că nu poate fi furnizată la comandă, autenticitatea este înlocuită cu simulacre. În absența întâlnirii reale, oamenii caută forme de substitut care să le dea impresia că au ajuns la ei înșiși. De aici succesul ritualurilor de grup, al „experiențelor transformatoare”, al emoțiilor colective care trec drept atingere a profunzimii. Autenticitatea, în forma ei cea mai înaltă, nu poate fi nici industrializată, nici replicată, nici vândută. Apare doar între două conștiințe capabile să se susțină una pe alta în adevărul de sine împărtășit. Pentru cei care nu au trăit niciodată această clipă, orice imitație devine credibilă. Poate că aici se află miezul rătăcirii contemporane, în faptul că oamenii caută în afară ceea ce nu poate fi găsit decât înăuntru.
Astfel, sinele fals devine nu doar o strategie de supraviețuire, ci însăși forma dominantă de existență. Iar o viață trăită pe un sine fals nu poate da naștere unei societăți mature, ci doar uneia infantile, guvernate de principiul plăcerii, în care orice dorință cere satisfacere imediată. O cultură a copilului în căutare de senzații, nu a adultului capabil să-și asume efortul găsirii drumului spre sine. De aici și transformarea autenticității în marfă și a rătăcirii în normă: o societate alcătuită din oameni care nu s-au întâlnit niciodată cu ei înșiși nu poate decât să producă, la nesfârșit, surogate de sine.
Constantin Noica vorbea despre cărămizile din care e făcută societatea. O societate bună nu poate fi alcătuită decât din cărămizi de bună calitate, fiecare om fiind una dintre ele. Dar ce fel de societate poate fi alcătuită din oameni care nu știu cine sunt? Cât de solide pot fi astfel de „cărămizi”, acei oameni care nu caută altceva decât fuga de sine, în timp ce proclamă nevoia de autentic? Din această fugă nu se poate naște decât o lume rătăcită, căci nicio societate nu devine adultă câtă vreme oamenii care o alcătuiesc trăiesc în afara propriului adevăr. Rătăcirea de sine devine, astfel, rătăcirea tuturor.
Nimic nu ne îngrădește, astăzi, libertatea de a face din noi ceea ce suntem în stare să facem. Faptul că majoritatea alege să-și risipească viața în plăcere, în locul efortului de a urma drumul lung al devenirii de sine, spune ceva nu doar despre fiecare în parte, ci și despre ceea ce am făcut din lumea în care ne ducem zilele. Și pentru asta nu avem pe cine da vina. Lumea nu este decât oglinda adevărului nostru despre noi înșine.
