Ionuț Biliuță: Dragă Andrei, îți mulțumesc că ai acceptat invitația la acest dialog. Deși ești o prezență bine cunoscută în mediul academic, aș vrea să începem cu o întrebare mai personală: cine este Andrei Cușco pentru cititorii mai puțin familiarizați cu cercetarea istorică? Și, de asemenea, cine sunt oamenii care te-au făcut să îmbrățișezi studiul istoriei și ți-au călăuzit parcursul intelectual până în acest moment?
Andrei Cușco: Mulțumesc și eu pentru invitație! M-am născut la Chișinău – pe atunci parte a URSS – în 1982, când nimeni nu putea bănui ce avea să se întâmple peste mai puțin de un deceniu, într-un stat pe care sociologul Alexei Yurchak l-a definit printr-o frază memorabilă și exactă: „Totul era pentru totdeauna, până când s-a sfârșit”. Am copilărit într-o perioadă de tranziție, cu toate lipsurile aferente, într-un timp în care lucrurile erau fluide, în plină transformare, dar în care exista și un optimism palpabil legat de viitor.
Fac parte din prima generație din Republica Moldova care a studiat folosind grafia latină – în 1989 încă vorbeam despre RSS Moldovenească – și, într-un anumit sens, din prima generație cu adevărat postcomunistă. După 1990, școala a început să ne inoculeze intens valorile naționale românești, iar primul nostru manual de istorie era o reeditare a manualului lui P. P. Panaitescu din anii 1940, care, în ultimele pagini, făcea referire la „conducătorul statului” – formulare care, la vârsta aceea, îmi părea mai degrabă o curiozitate.
Întrebarea pe care mi-o pun adesea, în momentele de autoreflecție, este de ce nu am devenit, totuși, naționalist, având în vedere bagajul unei educații ancorate în proiectul românesc de construcție națională, într-un teritoriu periferic și amenințat permanent de incertitudini existențiale? Probabil că răspunsul ține de o combinație incredibil de fericită între șansa de a studia, după terminarea studiilor de licență, în străinătate și întâlnirea unor oameni care au crezut în mine, m-au format și mi-au influențat decisiv parcursul academic și personal. Șansa la care mă refer a fost Universitatea Central Europeană (CEU), pe atunci la Budapesta. Acolo am descoperit un mediu de libertate intelectuală, excelență academică și cosmopolitism la care nici nu puteam visa înainte de 2001, când am ajuns acolo pentru un program de masterat și, ulterior, pentru doctorat. CEU era, la vreme aceea, un experiment ambițios și aproape utopic de ieșire din interminabila tranziție postcomunistă, de ancorare în Occident și de construire a unei societăți deschise, oricât de himerică ar fi părut ea. Era, cu alte cuvinte, șansa de a trăi un viitor alternativ, șansă pe care am îmbrățișat-o cu entuziasm, asemenea multor colegi de generație.
Cât despre oamenii care m-au marcat, îmi este greu să fac o ierarhie. Aș aminti, totuși, trei persoane esențiale pentru mine – un fel de Doktorvater colectiv, cum s-ar spune în germană – fără de care, probabil, aș fi avut o cu totul altă traiectorie. Mai întâi, Igor Șarov, primul meu mentor academic de la Universitatea de Stat din Moldova, coordonatorul lucrării mele de licență și omul care mi-a trezit interesul pentru istoria Basarabiei și pentru istoriografie. El m-a încurajat constant, atât înainte, cât și după absolvire, în toate proiectele mele. Apoi, Sorin Antohi, cu care am susținut interviul de admitere la CEU și care m-a îndrumat, în stilul său inconfundabil, în domeniul istoriei intelectuale și al istoriei imaginarului. De la el am deprins, probabil, gustul pentru geografiile simbolice și o anumită predispoziție iconoclastă. Și, desigur, regretatul Alfred Rieber, coordonatorul meu de doctorat: un model de rigoare intelectuală și științifică, pasionat de istoria frontierelor, un extraordinar cunoscător al istoriei Rusiei, și, în același timp, un remarcabil povestitor. A fost, deopotrivă, un om de o generozitate inegalabilă, de la care am învățat enorm și căruia îi datorez mai mult decât voi putea exprima vreodată.
I.B. Teza ta doctorală, susținută la CEU și transformată ulterior în monografia A Contested Borderland: Competing Russian and Romanian Visions of Bessarabia in the Second Half of the 19th and Early 20th Century (CEU Press, 2017), depășește simplificările naționaliste și istoriografice prezente atât în canonul românesc, cât și în cel rusesc. Cartea pune în evidență particularitățile locale ale Basarabiei ca spațiu de frontieră imperială, disputat între România și Imperiul Țarist, dar și modul în care percepția națională s-a construit prin proiecte concurente de naționalizare, discursuri intelectuale rivale și prin intervenția elitelor locale. În ce măsură această abordare revizuiește ideea că Basarabia ar fi fost sau ar fi, în mod „natural”, o provincie românească? Și ce rol au avut elitele locale în medierea proiecțiilor imperiale și naționaliste venite din exterior, precum și în articularea unei identități regionale moldovenești distincte – dacă putem vorbi, într-adevăr, despre existența unei asemenea identități?
A.C. Scepticismul meu față de naționalism izvorăște, probabil, și din logica exclusivistă, binară și, în ultimă instanță, reducționistă a acestei viziuni despre lume. Dacă acceptăm ideea că totul în istorie este teleologic și determinat de factori inevitabili, rolul istoricului s-ar reduce la un fel de „voce” a conștiinței naționale colective, la ipostaza de „cronicar” al marii narațiuni naționale. O asemenea perspectivă mi se pare nu doar eronată, ci și – o spun fără ezitare – profund unilaterală și plictisitoare. Cum se traduce asta în cazul Basarabiei? Fără îndoială, anexarea din 1812 nu a fost un scenariu pozitiv pentru Principatul Moldovei, devenit victimă colaterală a tranzacțiilor interimperiale și a calculelor geopolitice ale epocii. Nu a fost, de aceea, nimic „natural” sau firesc în apariția Basarabiei ca unitate distinctă pe hartă, în configurația teritorială pe care o capătă după anexarea la Imperiul Rus – o configurație fără precedent până atunci. În acest sens, înainte de a deveni o provincie românească, Basarabia a fost un produs al politicii imperiale ruse.
Mai mult, scenariul menținerii frontierei pe Prut era, în primele două decenii de după 1812, foarte improbabil. Nici actorii politici din Principate, nici otomanii și, poate mai important, nici rușii nu priveau Basarabia ca un fapt împlinit. Fără a fi adeptul istoriei contrafactuale, cred că este esențial să înțelegem că au existat scenarii alternative nu doar posibile, ci chiar probabile, care au rămas, totuși, nerealizate. Abia după 1834, când perspectiva anexării Principatelor de către Rusia devine problematică – dacă nu chiar imposibilă –, Basarabia începe să fie tratată de autoritățile imperiale ca un proiect de durată. Apoi, în timpul dominației ruse, provincia se transformă treptat într-o periferie multietnică: parțial prin migrația spontană a unor grupuri de populație – ruteni/ucraineni și evrei –, parțial prin colonizările susținute de statul rus, precum cele ale germanilor, bulgarilor sau ale țăranilor ruși aduși din alte regiuni ale imperiului.
Sigur, structura demografică a regiunii nu era deloc ideală din perspectiva proiectului național românesc, dar aici vorbim despre politici imperiale, nu despre proiecții naționale târzii construite retrospectiv. Nu putem ști ce ar fi devenit Moldova de Est dacă nu ar fi fost anexată; putem lucra doar cu rezultatul concret al strategiilor de guvernare ale Imperiului Rus – strategii care erau, în realitate, mult mai puțin coerente și articulate decât se crede adesea. Statul rus era, de fapt, subguvernat, cu o birocrație insuficientă și adesea ineficientă. În aceste condiții, proiectele politice și identitare dezvoltate de centru – rusificarea, asimilarea sau centralizarea – rămâneau, în mare măsură, declarative, chiar dacă tendințele naționalizante de după anii 1880 produceau deja anumite efecte la începutul secolului XX. Tocmai de aceea insist, în cartea mea, asupra ideii că Basarabia reprezenta, înainte de 1917, mai degrabă un ținut de frontieră disputat decât un spațiu ancorat definitiv fie în proiectul imperial rus, fie în cel național român.
Elitele locale – mai ales nobilimea, singurul actor politic relevant până în primii ani ai secolului XX – au avut un rol ambiguu în această ecuație. Nobilii erau intermediari indispensabili în aplicarea politicilor imperiale în Basarabia, fiind și primii care s-au integrat și s-au asimilat în cadrul elitelor ruse. În același timp, spre deosebire de Bucovina, ei nu au contribuit decisiv la cristalizarea unei identități provinciale sau regionale compatibile cu statul imperial. Nu se poate vorbi, astfel, despre o identitate basarabeană consolidată – nici măcar în rândul elitei – comparabilă, de exemplu, cu bucovinismul.
Multă vreme, atât viziunile imperiale, cât și cele naționale au rămas în mare parte externe, circumscrise actorilor de la centru sau unei pături subțiri de intelectuali, fără a se propaga în rândul populației. Totuși, aici aș nuanța teza inițială: chiar dacă Basarabia manifesta anumite forme de indiferență națională, inclusiv printre elite, începutul secolului XX – mai ales după 1905 – aduce și anumite accente regionaliste și chiar germenii unor politici identitare de tip moldovenist. Acestea apar inclusiv în discursul unor demnitari ruși, precum episcopul Serafim Ciceagov, care vorbea despre antagonismul dintre moldoveni și români.
Cu toate acestea, până la 1918 nu a existat în Basarabia un efort coerent de construire a unei identități moldovenești distincte – nici în sens regional, nici, cu atât mai puțin, în sens etnic – elaborat fie de autoritățile centrale, fie de elitele locale. Exista, probabil, o formă tradițională de autoidentificare regională în mediul rural, dar acest lucru este dificil de documentat istoric. Este însă evident că populația românofonă din Basarabia nu s-a identificat niciodată drept „basarabeană”, ci drept moldovenească, iar eticheta de „basarabean” – utilizată mai ales de statul român după 1918 – a rămas una exogenă, chiar până astăzi. În orice caz, experimentul construirii unei identități moldovenești opuse celei românești este legat deja de politica națională sovietică din perioada interbelică, nu de proiectele țariste.
I.B. Cum a fost receptată cartea ta în Republica Moldova și în România, mai ales în raport cu canonul istoriografic național? Și cum a fost privită de istoricii ruși sau de cercetătorii preocupați de frontierele imperiale ori de istoria târzie a Imperiului Țarist?
A.C. Trebuie să recunosc că volumul meu din 2017 – până la urmă, un fel de preistorie intelectuală a „chestiunii basarabene” – a fost receptat mai ales în istoriografia occidentală, în special de specialiștii preocupați de istoria periferiilor imperiale ale Rusiei țariste, mai degrabă decât în Republica Moldova sau în România. Bănuiesc că această receptare inegală se explică atât prin limba de publicare (engleza), cât și, mai ales, prin abordarea mea „neortodoxă”, de inspirație comparativă, care este în răspăr cu o mare parte a canonului istoriografic dominant de pe ambele maluri ale Prutului.
Unii colegi din Republica Moldova mi-au reproșat, de exemplu, faptul că lucrarea mea nu se încadrează în „paradigma națională” de care ei nu pot să se desprindă. Alții au remarcat – uneori nu fără o anumită malițiozitate – că subiectele abordate ar fi fost deja discutate și că nu ar mai merita să fie (re)analizate. Nu a existat neapărat o reacție de respingere, ci mai degrabă o recunoaștere a faptului că mă situez, prin ceea ce scriu, într-un alt registru istoriografic, cumva paralel cu tendințele istoriografice hegemonice. Nu cred că este un fenomen singular, dar rămâne totuși paradoxal – deși nu inexplicabil – faptul că un volum receptat în general pozitiv în mediile academice occidentale a rămas relativ marginal în cadrul istoriografiei naționale. Pe de altă parte, imaginea nu este însă nici pe deplin univocă. Un alt volum, dedicat unui subiect conex și publicat împreună cu Victor Taki în urmă cu 14 ani, în limba rusă – Basarabia în componența Imperiului Rus, 1812–1917 –, tradus recent în română la Editura Cartier din Chișinău, pare să se bucure de o receptare mult mai largă în mediile academice din România și Republica Moldova. Același volum a fost bine primit și de colegii din Rusia, cel puțin într-o perioadă în care acolo se mai făcea și istorie, nu doar propagandă.
I.B. Următoarea ta carte, editată împreună cu Victor Taki și intitulată Imperial Designs, Postimperial Extremes: Studies in Interdisciplinary and Comparative History of Russia and Eastern Europe (CEU Press, 2023), continuă și dezvoltă o parte dintre argumentele formulate în teza ta doctorală. Pornind de la una dintre ideile ei provocatoare, în ce măsură guvernarea țaristă în Basarabia ar trebui înțeleasă mai degrabă ca o adaptare pragmatică a politicilor imperiale la realitățile locale decât ca un proiect sistematic de asimilare? Și de ce crezi că sfârșitul dominației imperiale a dus, în cazul Basarabiei de după 1918, mai curând la apariția extremismului politic decât la consolidarea stabilă a statului-națiune?
A.C. Așa cum subliniam mai devreme, guvernarea imperială rusă în Basarabia nu a fost nici coerentă, nici orientată încă de la început – contrar interpretării canonice din istoriografia națională – spre un proiect sistematic de rusificare, adică de transformare a moldovenilor în ruși. Primii 15 ani de administrație rusă, într-o perioadă în care Basarabia nu era încă disociată de Principate, au reprezentat, de fapt, un experiment reformist și autonomist destul de ambițios, nu foarte diferit, în esență, de elaborarea Regulamentelor Organice în Țara Românească și Moldova, câțiva ani mai târziu. În acest interval, periferiile imperiale erau spații privilegiate pentru experimente sociale, instituționale și administrative.
Sigur, abordarea centralizatoare s-a impus relativ repede în cazul Basarabiei, parțial din cauza schimbării de direcție sub domnia țarului Nicolae I, parțial din cauza carențelor structurale ale nobilimii basarabene ca partener al centrului în administrarea regiunii. Centralizarea și omogenizarea instituțională nu însemna însă automat asimilare etnică sau culturală, cu excepția elitelor deja integrate în sistemul imperial. Componenta pragmatică a guvernării imperiale a rămas dominantă cel puțin până la începutul anilor 1880. Acest fapt este demonstrat, printre altele, de păstrarea instituțiilor românești din sudul Basarabiei până la Primul Război Mondial – în pofida presiunilor constante venite de la centru – după revenirea regiunii în componența imperiului, în 1878, în urma Congresului de la Berlin. Este adevărat că, începând cu domnia lui Alexandru al III-lea, rusificarea – în sens spațial, cultural și lingvistic – devine tot mai mult un proiect asumat de statul imperial, pe măsură ce acesta se naționalizează.
În acest context, românii basarabeni – având aceeași confesiune ortodoxă ca națiunea dominantă, o elită intelectuală cvasi-inexistentă și o structură socială încă predominant rurală – păreau, cel puțin în teorie, o țintă ușoară pentru rusificatori. Totuși, fenomenul de national indifference (indiferență națională), precum și eșecul politicii educaționale țariste la sate – spre deosebire, de exemplu, de succesele înregistrate în Imperiul Habsburgic și Austro-Ungar – au făcut ca rusificarea maselor să rămână superficială și parțială. Problema mobilizării etnice a țăranilor basarabeni era însă la fel de actuală și pentru activiștii naționaliști de expresie românească apăruți după revoluția din 1905. Simplificând puțin, se poate spune că, până în 1918, majoritatea populației basarabene nu avea o conștiință națională modernă, iar atât proiectele imperiale, cât și cele naționale au eșuat în modelarea identității sale colective.
În același timp, extremismul politic despre care vorbești – și care a cunoscut într-adevăr o ascensiune fulminantă în Basarabia, mai ales în anii 1930 – este deopotrivă o moștenire imperială și o consecință a politicilor contradictorii ale statului român în perioada interbelică. Organizațiile de extremă dreaptă din Imperiul Rus – așa-numitele „sute negre” – încercau să recruteze adepți din rândul țărănimii folosind și abuzând de retorica loialității dinastice, monarhismul elementar înrădăcinat printre țărani, antisemitismul și, desigur, discursul religios fundamentalist, pe care astăzi l-am numi ortodoxist.
Ceea ce vreau să spun este că terenul fusese deja pregătit de acești activiști ai extremei drepte cu mult înainte de 1918, iar ceea ce se întâmplă în ultimul deceniu interbelic este, cumva, o reeditare a experimentului în versiune românească, dar cu o rată de succes mult mai mare. Aici intervine și rolul statului român, prin politica sa omogenizatoare și naționalizantă, adesea rigidă, aplicată într-o provincie rămasă în urmă economic și traumatizată atât de experiența revoluției ruse, cât și de eșecurile sau inconsecvențele reformei agrare românești.
Basarabia era, probabil, provincia cea mai puțin pregătită din România Mare pentru versiunea centralizatoare, aproape „iacobină”, a proiectului de construcție națională promovat de elitele de la București. Situația era agravată și de moștenirea imperială țaristă, profund deficitară în ceea ce privește participarea și educația politică a populației. În fond, Basarabia nu reprezintă un caz singular în acea conjunctură interbelică despre care vorbea Stephen Kotkin, adică într-un context european marcat, după 1918, de afirmarea unei modernități antiliberale. Pe scurt, extremismul politic din regiune este atât un produs „întârziat” al experienței imperiale, cât și rezultatul eșecului parțial al proiectului național interbelic, care nu a reușit să-i transforme pe basarabeni în români până la capăt – cel puțin în sens civic.
I.B. Pornind de la cercetările tale asupra Basarabiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în ce măsură crezi că narațiunile istorice concurente – românească și rusă – au modelat și continuă să influențeze politicile identitare din Republica Moldova și raportarea acesteia atât la România, cât și la Rusia? Ce lecții oferă acest caz pentru înțelegerea disputelor geopolitice contemporane privind regiunile de frontieră?
A.C. În esență, abordarea mea este una de istorie intelectuală și de analiză de discurs și nu oferă neapărat o soluție pentru înțelegerea problemelor identitare din prezent. Și totuși, aceste narațiuni concurente – amplificate de disputa diplomatică și ideologică româno-sovietică din perioada interbelică, când avem de-a face cu două modele identitare antagonice în Basarabia și în republica autonomă sovietică din stânga Nistrului – au lăsat o amprentă profundă asupra Republicii Moldova, care este încă măcinată de dispute identitare acerbe, de umbre ale unui trecut care refuză să moară.
Fără a cădea în determinism, mi se pare evident că moștenirile imperiale sunt o variabilă care trebuie luată serios în considerare de analiștii fenomenului politic modern, mai ales în condițiile revirimentului unor proiecte de restaurație imperială care au consecințe tragice chiar în regiunea noastră (mă refer la războiul din Ucraina, firește).
Este regretabil, dar și inevitabil, că aceste narațiuni sunt manipulate selectiv, instrumentalizate și distorsionate de diverși actori politici sau statali, care le transformă în arme (weaponizing history, ca să citez o expresie la modă). În cazul Republicii Moldova, războiul cultural și identitar dintre „moldoveniști” și adepții proiectului național românesc a dominat primele două decenii ale perioadei post-independență, iar cele două tabere au recurs adesea la argumente istorice pentru a-și justifica acțiunile politice.
Statul moldovean se confruntă încă cu ruinele diverselor proiecte identitare concurente, care s-au suprapus – uneori în moduri neașteptate – și au repercusiuni directe până în prezent. Într-un fel, problema Republicii Moldova este că niciun proiect de construcție identitară din ultimele două secole nu a fost, cu adevărat, încheiat pe acest teritoriu, ceea ce, pentru un observator extern, poate reprezenta un experiment social fascinant (nu și pentru cei care îi suportă direct consecințele, firește).
Fie că este vorba de concepția lumii ruse vehiculată de decidenții de la Moscova, fie de problema autonomiei găgăuze din sud sau a regiunii transnistrene din est, toate aceste provocări își au rădăcinile istorice în epoca de dinainte de 1918. Mai mult, însăși definiția și granițele comunității naționale, precum și reperele culturale și identitare ale populației majoritare din Republica Moldova sunt, în continuare, contestate și disputate din interior, iar poziționarea față de România nu este o simplă chestiune de politică externă, ci una existențială pentru o mare parte a populației.
Paralelele cu alte cazuri, precum cel macedonean sau cel austro-german, oricât de instructive, nu se aplică decât parțial cazului basarabean, care rămâne marcat de o ruptură profundă la nivelul memoriei colective. Lecția cea mai importantă pentru contextul macroregional și global ar fi, probabil, că uneori este mai productivă acceptarea – sau chiar îmbrățișarea benevolă – a acestui statut de ținut de frontieră, fără căutarea unei asimilări într-un spațiu mai vast, aparent omogen, al unei națiuni ideale. O asemenea rețetă ar putea însă funcționa într-o lume perfectă, în care diversitatea și pluralitatea identitară ar reprezenta valori fundamentale – o lume care pare astăzi tot mai utopică.
Discuțiile generate de declarațiile președintei Maia Sandu privind „soluția de criză” a unirii Republicii Moldova cu România, în condițiile în care „planul A” – integrarea în Uniunea Europeană – nu ar mai funcționa sau ar fi depășit de evenimente, arată că, din păcate, dilemele geopolitice revin în actualitate mai ales în zonele de falie dintre marile blocuri de putere, cum este și zona din care face parte, în continuare, Republica Moldova.
I.B. În calitatea ta de istoric al Europei de Est și al periferiilor (post)țariste, care crezi că sunt lecțiile pe care tinerii istorici din România și Republica Moldova ar trebui să și le însușească pentru a deveni credibili pentru un public occidental și pentru a contribui, în același timp, la extinderea și reînnoirea propriului canon istoriografic național?
A.C. Mă voi limita aici doar la câteva sugestii care pornesc din propriile mele cercetări, fără a pretinde că putem vorbi despre anumite lecții universal valabile.
În primul rând, cred că ar fi necesară o regândire a scării de analiză. Nu este vorba despre „reabilitarea” contextului imperial în sine și nici despre opunerea, la nivel conceptual, a imperiului și a statului-națiune. Mai degrabă, este vorba despre înțelegerea modului în care cadrul imperial poate oferi o perspectivă analitică mai nuanțată asupra unor procese istorice care nu pot fi explicate exclusiv prin grila statului-națiune. În realitate, cele două categorii nu au reprezentat niciodată tipuri ideale pure, în sens weberian, și au existat mereu într-o relație de interdependență. Prin „regândire” mă refer la capacitatea de a formula întrebări de cercetare incomode, neobișnuite, care nu se încadrează automat în teleologia națională și care problematizează chiar premisele acesteia. De pildă, ne putem întreba cât de inevitabilă a fost Marea Unire din 1918 și care au fost factorii care au contribuit la acest rezultat.
În al doilea rând, nu ar trebui să uităm de relevanța cazului nostru particular – în speță, Basarabia – pentru fenomenele mai largi de construcție imperială și națională din regiune. Acest lucru presupune să avem permanent ca punct de referință dimensiunea comparativă a subiectului nostru, chiar dacă aceasta implică un efort suplimentar de cercetare. Perspectiva comparativă nu trebuie, desigur, să înlocuiască perspectiva națională, ci să funcționeze ca un instrument complementar, capabil să facă inteligibile anumite procese care altfel rămân obscure.
În fine, dar nu în ultimul rând, cred că este absolut esențial să facem Europa de Est cu adevărat interesantă pentru dialogul istoriografic global. Iar acest lucru se poate întâmpla doar atunci când ne concentrăm asupra anumitor conexiuni – fie ele transnaționale, globale sau macroregionale – care adaugă ceva nou poveștii generale a umanității. În acest sens, direcțiile istoriografice recente – istoria transferurilor, istoria transnațională, entangled history (istorie interconectată) și altele asemenea – nu înlocuiesc canonul național, ci îl deschid către perspective noi și incitante, în cadrul cărora experiența noastră particulară devine relevantă dincolo de limitele înguste ale propriului orizont conceptual și spațial. Pentru a reuși în acest demers, este însă nevoie să renunțăm la naționalismul metodologic și la acel „parohialism” care ne face deseori să fim orbiți de „narcisismul diferențelor minore”.
I.B. Care sunt principalele provocări și obstacole pe care le întâmpină un istoric din Republica Moldova, atât în cercetare, cât și în contestarea publică a unor presupoziții istorice fără fundament? Și cum se poziționează acesta în raport cu viziunile istoriografice divergente și aflate în competiție, cum sunt cele românești și cele provenite din spațiul ex-sovietic?
A.C. Având o dublă formație academică – licența la Chișinău, iar studiile postuniversitare la CEU – m-am confruntat adesea cu o atitudine rezervată sau chiar suspicioasă din partea unor colegi aflați pe pozițiile istoriografiei naționale. Totuși, nu ar fi corect să spun că mi s-au creat obstacole în cercetare, că am simțit presiuni de ordin politic sau academic ori că am avut de suferit în carieră din cauza background-ului meu cosmopolit (folosesc acest termen în mod semi-ironic). De fapt, criticile care veneau din partea ambelor tabere aflate pe poziții antagonice, bazate pe faptul că argumentația mea nu se încadra în niciuna dintre cele două viziuni exclusiviste și etnocentrice – mă refer aici la eterna controversă dintre moldoveniști și adepții românismului – reprezentau, pentru mine, o confirmare a propriei poziții. În același timp, nu am ezitat să mă pronunț tranșant atunci când a fost cazul. Mă refer, de pildă, la polemica din Republica Moldova, din vara anului trecut, privind manualul de istorie pentru clasa a XII-a și, mai ales, felul în care tema Holocaustului era reflectată în această lucrare. Acest lucru a provocat, bănuiesc, anumite animozități în rândul unor colegi.
Așa cum îmi spunea cineva, se pare că am reputația unei persoane incorecte politic – în raport cu anumite tendințe naționaliste din istoriografie, firește. Este o formă de corectitudine politică pe care o repudiez cu plăcere și o asum deopotrivă, în primul rând din rațiuni de onestitate academică și nu neapărat – sau nu doar – din considerente ideologice.
I.B. Din perspectiva ta de istoric și cercetător care trăiește și lucrează în România, dar care continuă să penduleze între cele două maluri ale Prutului, cum privești parcursul actual al Republicii Moldova?
A.C. Într-adevăr, am făcut naveta aproape zece ani între Chișinău și Iași, înainte de a mă stabili definitiv în România, ceea ce mă face, într-un anumit sens, un om al frontierei (apropo de distanțarea față de propriul obiect de cercetare). În general, este evident că, în ultimii ani, Republica Moldova a făcut progrese remarcabile în procesul de apropiere de Uniunea Europeană, iar în anumite domenii – de exemplu, digitalizarea serviciilor publice sau modernizarea procesului electoral – stăm chiar mai bine decât România. Sigur, Republica Moldova se confruntă cu dileme extrem de dificile în contextul agresiunii ruse împotriva Ucrainei și al unei crize regionale care pare să se cronicizeze, perpetuând, încă o dată, statutul frontalier – de această dată în sens geopolitic – al acestui teritoriu. Poziționarea clară a guvernării PAS față de polii de putere aflați în conflict – Uniunea Europeană și Rusia – reprezintă însă o noutate în peisajul politic de peste Prut, caracterizat până în 2021 mai degrabă prin oscilații constante de politică externă și printr-o flexibilitate geopolitică uneori deconcertantă. Această moștenire a primelor trei decenii de independență este încă vizibilă și va fi dificil de depășit, mai ales dacă guvernarea se va reconfigura după următorul ciclu electoral din 2028–2029. În orice caz, aderarea la Uniunea Europeană ar reprezenta o șansă istorică pentru Republica Moldova de a depăși, în sfârșit, acel statut de incertitudine și fluiditate identitară și teritorială care a marcat evoluția acestei zone în ultimele două secole. Un alt semnal încurajator – de această dată în contextul relațiilor dintre România și Republica Moldova – îl reprezintă apariția unor proiecte concrete de interconectare energetică, rutieră și feroviară, susținute și promovate de Uniunea Europeană și asumate deopotrivă de cele două state. Chiar dacă subiectul unirii cu România a revenit recent pe agenda publică, ca posibilă soluție „de avarie” în cazul înfrângerii Ucrainei și al avansării Rusiei până la Nistru, orice paralelă cu scenariul din 1918 mi se pare greșită, riscantă și contraproductivă. Dincolo de diferențele majore dintre cele două contexte istorice, mi s-ar părea mult mai eficientă o strategie care să transforme România într-un model și într-un agent al europenizării Republicii Moldova – și nu doar în sensul preluării acquis-ului comunitar. Desigur, succesul unei asemenea strategii depinde și de implicarea părții române, iar aici ar fi multe lucruri de îmbunătățit. Această europenizare treptată a Republicii Moldova produce deja efecte benefice în domeniul educațional și istoriografic, de exemplu, în ceea ce privește reevaluarea Holocaustului din Basarabia și asumarea acestui trecut traumatic la nivel oficial. Cu toate acestea, persistă încă anumite restanțe, mai ales sub aspectul recuperării dimensiunii multietnice a istoriei Basarabiei și al integrării experienței istorice a comunităților etnice minoritare în canonul istoriografic național.
I.B. Ce pregătește Andrei Cușco pentru viitor?
A.C. Acum lucrez la o biografie transnațională a lui Zamfir Ralli-Arbore, o figură centrală a emigrației ruse – pe filieră basarabeană – în România și o personalitate care a jucat rolul unui intermediar cultural și ideologic și care, în cele din urmă, s-a „naționalizat”, dar nu în totalitate. Este un proiect aflat la intersecția istoriei transnaționale, istoriei migrației, sociologiei intelectualilor și istoriei relațiilor internaționale. Totodată, este și un efort de recuperare a unei personalități intrate într-un con de umbră după 1990, prin intermediul căreia încerc să spun o poveste mai amplă, legată de transferuri intelectuale și ideologice, de rețele transnaționale și de construcția națională la periferie, având în vedere opoziția – dar și conexiunile – dintre dimensiunile sociale și cele naționale ale acțiunii politice moderne.
