Ionuț Biliuță: Dragă Diana, mulțumesc că ai acceptat invitația mea pentru a ne oferi acest interviu. Mai întâi, cine este Diana Dumitru? Care au fost jaloanele carierei tale de până acum și care au fost oamenii care te-au format, te-au ajutat și te-au susținut în demersurile tale academice?
Diana Dumitru: Este o întrebare complexă care ar necesita un spațiu mult mai generos pentru a face dreptate tuturor celor care și-au lăsat amprenta asupra vieții mele. Deși am menționat o parte dintre acești oameni în paginile de mulțumiri ale cărților mele, sunt conștientă că nici acolo nu am reușit să exprim pe deplin recunoștința pe care le-o datorez. O carieră academică solidă este întotdeauna rezultatul unei confluențe de factori și influențe.
Fundamentul și traiectoria mea au fost trasate, cred eu, de părinții mei, care mi-au susținut acest impuls de căutare și cercetare într-o perioadă – a doua jumătate a anilor ’90 – în care studiile de doctorat păreau lipsite de orice pragmatism economic. Îmi amintesc cum foștii colegi de școală priveau cu perplexitate tenacitatea mea de a continua parcursul academic într-o societate care se lupta la limita supraviețuirii. Deși provin dintr-o familie de intelectuali de la sat, fără privilegii materiale, am avut șansa unei școli rurale excepționale, cu profesori dedicați, printre care s-a numărat și mama mea.
Ulterior, mediul universitar mi-a oferit mentori remarcabili. Profesori precum Gheorghe Postică sau Valeria Cozma au contribuit decisiv la formarea deprinderilor intelectuale care mă însoțesc și astăzi. O influență aparte a avut-o îndrumătorul meu, profesorul Eugen Certan, de la care am învățat o lecție extrem de valoroasă: nu există texte academice perfecte, iar orice manuscris poate fi mereu îmbunătățit.
Este interesant că începuturile cercetării mele au fost într-un domeniu diferit de cel actual: teza mea de disertație a analizat rolul Marii Britanii în Unirea Principatelor (1856–1859). Acea etapă m-a învățat că, dincolo de discursul triumfalist despre destinul unui popor, istoria este adesea modelată de rivalitățile marilor puteri, de eforturile diplomatice ale reprezentanților acestora și de calcule cinice, care rareori țin cont de interesele actorilor mici.
O mare parte a carierei mele s-a desfășurat la Universitatea „Ion Creangă” din Chișinău, unde o figură centrală și un prieten adevărat mi-a fost și îmi rămâne profesorul Octavian Munteanu. Parcursul meu profesional a fost îmbogățit de numeroase stagii de cercetare în străinătate – în Germania, Austria, Israel, Statele Unite, România, Ungaria și Canada.
În perioada în care am fost angajată la universitate, în pofida dificultăților din mediul academic moldovenesc legate de tematica de cercetare pe care am ales-o – Holocaustul și relațiile dintre evrei și neevrei –, am traversat o etapă extrem de prolifică. Aceasta s-a datorat unui cerc de colegi și prieteni care mi-au rămas apropiați până astăzi: istoricii Petru Negură, Andrei Cușco, Igor Cașu și Svetlana Suveică.
În străinătate, mentori veritabili și prieteni pe viață mi-au devenit profesorii Donald Raleigh (University of North Carolina at Chapel Hill) și Lynne Viola (University of Toronto), doi dintre cei mai importanți istorici ai Uniunii Sovietice. De la ei am învățat ce înseamnă excelența academică occidentală, atât în cercetare, cât și în predare.
Nu în ultimul rând, trebuie să-l menționez pe soțul meu, Carter Johnson, care deține, la rândul său, un doctorat în științe politice. Nu spun nimic nou afirmând că pentru o femeie, chiar și în epoca pe care o considerăm modernă, este adesea mai dificil să își construiască o carieră academică decât pentru un bărbat. Responsabilitățile casnice și grija pentru copii cad încă, în multe cazuri, în mod aproape automat pe umerii femeii. Doar într-o familie în care partenerul încearcă în mod conștient să iasă din tiparul prestabilit al rolurilor de gen și își asumă un rol egal este posibil ca o femeie să exceleze profesional. Din acest punct de vedere, mă consider extrem de norocoasă.
I.B. Ești una dintre cele mai avizate și respectate voci în istoria Holocaustului în Europa de Est, cu precădere în zona de graniță dintre spațiul sovietic și România. În prima ta carte, The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust: The Borderlands of Romania and the Soviet Union, apărută la Cambridge University Press în 2016 și tradusă în română la Editura Polirom, în 2019, sub titlul Vecini în vremuri de restriște. Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria: ai analizat rolul jucat de populația locală din Basarabia în comiterea de atrocități împotriva evreilor. Care au fost factorii care au influențat atitudinile comunităților care i-au ajutat pe evrei în cazul Transnistriei, spre deosebire de cele care au participat nemijlocit la violența exercitată împotriva evreilor în cazul Basarabiei? Care crezi că sunt soluțiile pe care le oferă cercetarea ta pentru înțelegerea modului în care statele moderne pot modela și modera relațiile interetnice astăzi în Republica Moldova și România?
D.D. Aceasta este, probabil, cea mai revelatoare parte a cercetării mele, deoarece datele din arhive, coroborate cu numeroasele istorii orale, m-au condus spre o concluzie frapantă: în timp ce în numeroase sate din Basarabia am constatat o violență civilă extremă, în Transnistria nu am identificat cazuri în care populația locală civilă să fi organizat atacuri asupra evreilor. Pentru a înțelege acest contrast, trebuie să pornim de la faptul că aceste două regiuni au făcut parte timp de un secol din Imperiul Rus, unde condițiile economice, sociale și prezența evreiască, dar și antisemitismul, erau absolut comparabile. Faptul că în perioada interbelică ele au fost separate, făcând parte din formațiuni statale diferite, ne oferă oportunitatea unui fel de experiment istoric unic pentru a observa ce se întâmpla în 1941, când a apărut posibilitatea, ba chiar încurajarea oficială, de a se năpusti asupra populației evreiești.
În Basarabia, sub administrația românească interbelică, am asistat la un proces de radicalizare constantă. Școala, universitățile, armata și mișcările politice precum cele asociate lui A. C. Cuza sau Gărzii de Fier au oferit platforme unde tinerii români și-au „șlefuit” sentimentele antisemite, oferindu-le o legitimitate și o justificare morală. La sfârșitul acelui deceniu, civilii deja asistau sau participau la acțiuni de violență fizică prin târgurile basarabene. Astfel, momentul 1941 a apărut ca un pas logic: în timp ce evreii din orașe erau izolați în ghetouri și ulterior deportați, în multe sate basarabene s-a declanșat o brutalitate cutremurătoare. Oamenii de rând au fost lăsați pradă unei „invitații” la ucidere și jaf total, la care o parte din populația locală a răspuns imediat, barierele morale fiind deja dărâmate de ani de propagandă.
În oglindă, Transnistria sub regim sovietic a urmat o traiectorie diferită în această chestiune. Deși regimul stalinist a fost profund represiv în multe alte privințe, în primele decenii sovietice statul a dus o campanie ideologică fermă împotriva antisemitismului, combinând pedepsele penale severe cu o campanie de reeducare prin presă și cinema. Integrarea fizică în școli și la locurile de muncă a dus la o „normalizare” profesională, evreul devenind colegul de fabrică sau de bancă. Este esențial de subliniat că deși antisemitismul supraviețuise, desigur, la nivel mental și retoric în rândul unei părți a societății, acesta fusese golit de potențialul său letal. Oamenii păstrau, poate, anumite prejudecăți, însă nu mai aveau impulsul de a ucide. Această schimbare a structurii sociale și a discursului oficial a neutralizat antisemitismul violent care însângerase regiunea în pogromurile din 1918–1919. Până în 1941, barierele psihologice împotriva crimei deveniseră atât de solide, încât populația civilă din Transnistria a refuzat să devină călăul vecinilor săi.
Lecția cercetării mele este că statele moderne au o putere imensă de a modela comportamentul cetățenilor. Violența nu este un dat genetic, ci un produs al politicilor de stat. Soluția pentru astăzi rezidă în investiția în politici de integrare și în sancționarea promptă a oricărui discurs de dezumanizare, demonstrând că atunci când statul investește în normalizarea prezenței „celuilalt” în viața publică, societatea devine mult mai rezistentă la ură, chiar și în condiții de criză extremă.
I.B. Cum a fost receptată cartea ta în Republica Moldova și în România, unde studiul sistematic al Holocaustului este în continuare un subiect sensibil?
D.D. Cred că receptarea a fost nuanțată, variind semnificativ în funcție de segmentele societății. În mare parte, cu excepția cercului restrâns de colegi și prieteni menționați anterior, nu ar fi o exagerare să afirm că lucrarea a fost primită cu o ostilitate fățișă în anumite medii.
Cea mai elocventă dovadă a venit în anul 2017, când am depus dosarul pentru obținerea titlului de doctor habilitat la Chișinău, având la bază tocmai această cercetare. Procesul a fost marcat de presiuni care nu aveau nicio legătură cu rigoarea științifică. Într-o primă etapă s-a încercat „persuadarea” mea de a-mi retrage dosarul, invocându-se argumentul că „nu avem nevoie de o astfel de istorie” și că „încă nu a venit timpul” pentru astfel de subiecte. Mi s-a sugerat direct că aș putea obține abilitarea oriunde altundeva – în Germania sau în România –, dar nu la Chișinău, unde istoria trebuie scrisă în continuare „de pe poziții naționale”.
Pentru că am refuzat să cedez acestor presiuni și nu mi-am retras dosarul, sistemul a recurs la o strategie de blocaj: comisia a decis că nu am acumulat punctajul necesar, situându-mă, printr-o ironie amară, cu exact un punct sub limita de promovare. Decizia a fost cu atât mai frapantă cu cât era vorba despre un calcul matematic al realizărilor academice, nu despre o evaluare subiectivă. Semnificativ este faptul că însuși președintele comisiei a admis un detaliu revelator: în toți anii săi anteriori de activitate, acea structură nu respinsese niciun alt candidat.
A fost, în esență, un eșec orchestrat, menit să transmită un mesaj fără echivoc: cercetarea care include o analiză critică a acțiunilor comise de unii moldoveni sau a politicilor antisemite ale statului român din perioada războiului rămâne un subiect considerat indezirabil pentru canonul oficial.
În contrast, pentru comunitatea evreiască din Republica Moldova, lucrarea a devenit un reper de interes profund. Reprezentanții acesteia au depus eforturi constante pentru a integra aceste perspective în circuitul evenimentelor cu tematică istorică.
Un efect colateral pozitiv a fost stabilirea profilului meu de specialist în spațiul românesc, fapt ce a facilitat ulterior colaborarea cu Ministerul Educației și Științei din Republica Moldova. Cu sprijinul unor organizații internaționale precum OSCE, am fost solicitată să ofer expertiză pentru revizuirea curriculumului și a manualelor școlare. Deși nu toate sugestiile mele au fost implementate, consider că efortul de a ralia studierea Holocaustului la standardele europene este un pas esențial. Datorită acestor breșe în sistem, generația tânără de astăzi are șansa de a înțelege trecutul dintr-o perspectivă mult mai onestă decât cea a părinților lor.
I.B. Următoarea ta carte, Soviet Jews under Late Stalinism: A Story from the Western Borderlands, care a apărut la Cambridge University Press, pare a fi o continuare a demersului tău anterior. Mă înșel? Ne poți detalia care sunt principalele argumente ale cărții?
D.D. Cartea reprezintă, într-adevăr, o continuare firească a cercetării mele anterioare, dar mută accentul asupra perioadei postbelice. Monografia examinează viața comunității evreiești din Moldova sovietică, republica care, după război, avea cea mai mare proporție de supraviețuitori ai Holocaustului din întreaga Uniune Sovietică. Chiar zilele trecute am primit prin poștă primul exemplar și am avut bucuria de a-l ține, în sfârșit, în mână.
Bazându-mă pe arhive din Moldova și Rusia, precum și pe numeroase istorii orale, cartea mea contestă paradigma tradițională conform căreia evreii au fost doar victime pasive ale represiunii staliniste târzii. Din contră, demonstrez cum procesul de integrare în sistemul sovietic a creat un amestec complex de oportunități și constrângeri. Urmăresc în detaliu modul în care supraviețuitorii Holocaustului au devenit actori activi în căutarea dreptății împotriva colaboratorilor locali din timpul războiului și cum au reușit, în același timp, o ascensiune profesională rapidă în cadrul RSS Moldovenești.
Totodată, analizez tensiunile profunde generate de politicile de „indigenizare”, care intenționau să promoveze etnicii moldoveni, și evidențiez momentele critice de după 1948, când entuziasmul pentru crearea statului Israel s-a ciocnit violent cu teama stalinistă de „naționalismul evreiesc”. Rezultatul a fost represiunea scriitorilor de limbă idiș și epurarea foștilor sioniști. Prin situarea Moldovei în contextul mai larg al dezbaterilor despre consecințele Holocaustului, politica Războiului Rece și politicile naționale sovietice, cartea oferă o perspectivă nouă atât asupra studiilor evreiești, cât și asupra istoriei stalinismului.
În paralel, aș vrea să menționez o altă carte care va apărea în octombrie 2026, la Oxford University Press: The Slánský Trial: A New History. Este o monografie colaborativă, scrisă împreună cu Kateřina Čapková și Chad Bryant. Am ales să lucrăm ca o singură echipă, fără a împărți textul în capitole separate, pentru a oferi o istorie transnațională autentică a procesului din 1952 împotriva lui Rudolf Slánský, secretarul general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, și a altor treisprezece membri ai elitei conducătoare a regimului. Procesul, în care unsprezece dintre acuzați erau evrei, a devenit unul dintre cele mai infame procese-spectacol din întregul Bloc Estic.
Cercetarea noastră dezvăluie că acest proces și dimensiunea sa antisemită nu au fost simple „importuri” de la Moscova, ci rezultatul unor rivalități politice locale, al ambițiilor personale și al eforturilor calculate de a manipula atenția Kremlinului. Analizăm cum utilizarea selectivă a informațiilor și interogatoriile coercitive au modelat acest spectacol judiciar, oferind o analiză pătrunzătoare a regimului autoritar și a granițelor poroase dintre victimă și făptaș în interiorul blocului stalinist.
I.B. În calitatea ta de istoric al Europei răsăritene și al spațiului sovietic apusean, dar și în calitatea ta de Ion Rațiu Professor in Romanian Studies la Georgetown University, care sunt lecțiile pe care trebuie să și le însușească tinerii istorici români și moldoveni pentru a deveni credibili pentru un public occidental și pentru a aduce o contribuție importantă la extinderea propriului canon istoriografic național? Întreb asta pentru că, cel puțin în România, cercetarea istorică a unor domenii percepute drept controversate, precum Holocaustul, istoria comunităților evreiești sau a discriminării sistemice exercitate de către societate în ansamblu, a rămas, în mare parte, apanajul unor institute guvernamentale (cum este cazul Institutului „Elie Wiesel” din București, de exemplu) sau al muncii individuale a unor cercetători pasionați de aceste subiecte, fiind în mare parte absentă din curricula universitară.
D.D. Încercând să schițez un răspuns, resimt o ușoară amărăciune. Există o distincție netă între criteriile de credibilitate ale mediului academic occidental (pe care nu doresc să îl idealizez, dar care impune o anumită rigoare) și rigorile deseori restrictive ale canonului istoriografic național. Amărăciunea provine din dificultatea enormă de a naviga împotriva acestuia din urmă, mai ales atunci când faci parte din acel mediu. Pe de altă parte, integrarea în mediul academic occidental este și ea dificilă din multiple cauze: o formare metodologică care nu coincide întotdeauna cu standardele occidentale, un canon bibliografic diferit și, nu în ultimul rând, accesul limitat la cele mai recente publicații internaționale, adesea accesibile doar pe bază de abonament.
Din acest motiv, parcursul unui tânăr istoric român sau moldovean care aspiră la recunoaștere internațională presupune eforturi mult mai mari, privațiuni și confruntări profesionale constante. Excelența necesită o perseverență și o onestitate intelectuală care te proiectează inevitabil în afara zonei de confort. Acest lucru va genera cu siguranță tensiuni cu exponenții mai vârstnici ai breslei, care rămân, în mare parte, adepții unei istorii scrise de pe poziții naționaliste.
S-ar putea crede că timpul va rezolva de la sine această problemă, prin schimbul de generații, însă realitatea ne contrazice. Adesea, profesori cu renume formează tineri specialiști după propriul calup de gândire, perpetuând aceleași tipare. Dincolo de perseverența individuală, cred că soluția rezidă în solidaritate: tinerii istorici trebuie să se coalizeze și să colaboreze pentru a crea acele insule de rezistență intelectuală. Aceste nuclee pot atrage, la rândul lor, alți cercetători, reducând treptat „costurile” profesionale și personale pentru cei care aleg să abordeze teme „incomode” în istoriografiile naționale.
I.B. Care sunt principalele provocări și obstacole pe care le întâmpină un istoric din Republica Moldova în cercetare, în redarea adevărului istoric sau în revelarea unor adevăruri incomode?
D.D. Este o întrebare la care, parțial, am oferit un răspuns anterior, dar merită o analiză mai aprofundată. Dificultățile majore țin de paradigma istoriografică dominantă și de modul în care un conducător științific își direcționează discipolii. Atunci când formarea profesională are loc strict în Republica Moldova, sancțiunile pentru abordarea unei teme care contrazice jaloanele oficiale sunt reale și extrem de tangibile.
Trebuie să înțelegem că formarea unui tânăr istoric nu este un efort individual, ci rezultatul apartenenței la o breaslă. Am fost martoră la unele situații de-a dreptul descurajante: spre exemplu, atunci când una dintre fostele mele doctorande și-a susținut examenul în fața unei comisii (din care eu nu făceam parte), i s-a reproșat direct alegerea tematicii evreiești, fiind întrebată retoric: „S-au terminat oare temele naționale?”. O astfel de atitudine trădează o viziune izolată și defensivă asupra istoriei.
Dincolo de barierele ideologice, fondurile materiale limitate rămân o problemă cronică, deși aceasta îi afectează pe toți istoricii, indiferent de direcția lor de cercetare. Totuși, ceea ce distinge mediul academic din Republica Moldova de cel din România este caracterul mult mai restrictiv și mai consolidat al canonului „istoriei scrise de pe poziții naționale”. Spațiul pentru alternative este, practic, infim.
În aceste condiții, pentru cercetătorii care aspiră la o istorie integră și neangajată politic, singura strategie viabilă este adesea un compromis tactic: alegerea unor teme care nu intră în coliziune directă cu acest tip de istoriografie, cum ar fi istoria urbană sau istoria culturală, și abordarea lor cu o rigoare tehnică incontestabilă.
În pofida acestor dificultăți, există și cercetători serioși care încearcă să schimbe direcția.
I.B. Din perspectiva ta de istoric, cum se vede parcursul actual al Republicii Moldova din Washington, D.C.?
D.D. Privit din Washington, parcursul Republicii Moldova este adesea idealizat sau redus la o piesă pe tabla de șah geopolitică. Există o tendință, în cercurile de analiză americane, de a aplauda „reziliența” Moldovei, însă această privire de la distanță omite adesea cauzele profunde ale stagnării interne.
Ca istoric, mă feresc de discursul comod care pune toate eșecurile pe seama „trecutului sovietic”. După mai bine de trei decenii de independență, să pui toate eșecurile pe seama acelei moșteniri pentru a explica incompetența cronică a guvernărilor de la Chișinău este o formă de ipocrizie intelectuală. Moldova a fost, în mare parte, victima propriilor elite politice, incapabile sau neinteresate să construiască un stat funcțional.
Totuși, trebuie să recunosc că, pentru prima dată, văd un actor politic care îmi redă speranța: Maia Sandu. Ea este primul lider care m-a făcut să cred că politicienii de la Chișinău pot fi oameni integri, cu adevărat preocupați de binele celor de rând. Dar, așa cum știm, o rândunică nu aduce primăvara. Avem nevoie de o întreagă clasă politică de un asemenea calibru pentru a produce o schimbare sistemică. Provocarea Moldovei nu este doar să scape de influențele externe, ci să depășească obiceiul de a se victimiza istoric. Istoria nu poate fi folosită la nesfârșit ca explicație pentru incapacitatea prezentului.
I.B. Ce pregătește Diana Dumitru pentru viitor?
D.D. Dezvolt în prezent două proiecte noi. Primul constă într-o istorie exhaustivă a masacrului de la Bogdanovka (Ucraina) – unul dintre cele mai mari locuri de exterminare în masă a evreilor din timpul Holocaustului. Deși numărul victimelor de aici l-a depășit pe cel de la Babyn Yar, episodul a rămas într-o marginalitate frapantă în istoriografia Holocaustului. Viitoarea mea carte va reconstrui desfășurarea masacrului, constelația făptuitorilor și consecințele imediate și pe termen lung ale acestuia, bazându-mă pe surse românești, sovietice și germane, precum și pe mărturiile supraviețuitorilor evrei. Totodată, investighez motivele din spatele marginalizării ulterioare a acestui subiect, sondând politicile tăcerii și ale memoriei selective. Astfel, proiectul nu doar că acoperă o lacună empirică majoră, ci și ridică întrebări esențiale despre modul în care societățile aleg să confrunte – sau să evite – propriile istorii de violență extremă.
Al doilea proiect este un studiu comparativ despre justiția postbelică în România și în Moldova sovietică. Ambele state au urmărit pedepsirea crimelor de război, însă au utilizat metode diferite și au obținut rezultate radical diferite. În timp ce România s-a folosit de procesele publice pentru a legitima noul stat postbelic, Moldova sovietică a recurs la justiție ca instrument de control politic și de restructurare a elitelor locale. Comparând procedurile judiciare, investigațiile de arhivă și mărturiile supraviețuitorilor, vreau să analizez modul în care actul de justiție a fost căutat, obstrucționat sau instrumentalizat în funcție de context. Acest demers contribuie la domeniul tot mai vast al justiției de tranziție, oferind o perspectivă nouă asupra modului în care regimurile autoritare au manipulat limbajul juridic pentru a gestiona atrocitățile trecutului.
