Tot mai mulți oameni trăiesc fără un partener stabil, mai ales în țările dezvoltate. Fenomenul este greu de măsurat cu precizie, dar poate fi urmărit prin câțiva indicatori relevanți. În Statele Unite, ponderea persoanelor cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani care locuiesc singure s-a dublat în ultimele decenii. Într-un grup de 30 de țări analizate, proporția celor care locuiesc singuri a crescut, în medie, de la 15% în 2010 la 19% în 2022. Tendința se regăsește și în România, unde procentul a urcat de la 8,8% în 2009 la 12,9% în 2025. Deși este un indicator imperfect, poate fi luată în calcul și rata căsătoriilor, aflată în scădere în numeroase țări dezvoltate. România nu face excepție, chiar dacă se menține peste media Uniunii Europene: 5,3 căsătorii la mia de locuitori în 2024, față de media europeană de 3,9.
De ce sunt tot mai mulți oameni fără partener? Întrebarea are numeroase răspunsuri, dar, cum nu acesta este subiectul articolului, ne vom opri asupra unuia singur: pe măsură ce societatea se modernizează și veniturile cresc, viața fără partener devine o opțiune mai accesibilă, iar mulți oameni ajung să o aleagă. Singurătatea relațională este preferată, deloc surprinzător, relațiilor disfuncționale și, adesea, chiar celor mediocre. Generațiile mai tinere sunt tot mai puțin receptive la retorica compromisului cu orice preț, a greutăților care trebuie acceptate și a tradiției care trebuie urmate, oricât li s-ar repeta că, pe vremuri, deși era mai rău, era de fapt mai bine.
Este însă societatea pregătită pentru aceste schimbări? Care sunt costurile singurătății relaționale? Mai precis, este singurătatea emoțională unul dintre ele? Dincolo de ceea ce poate face fiecare la nivel individual, trebuie să luăm în calcul și rolul prejudecăților și al stereotipurilor care îi pot vulnerabiliza pe cei fără partener. Ca în multe alte situații, se aplică și aici formula feministă the personal is political: ceea ce pare o problemă strict personală este influențat și de contextul social și politic în care trăim. Altfel spus, o parte din suferința emoțională nu ține exclusiv de individ, ci și de așteptările, prejudecățile și formele de excludere pe care societatea le proiectează asupra vieții fără partener.
Discutând adesea acest subiect, mi-am dat seama că limba română ne pune în dificultate: nu avem un echivalent precis pentru termenul single. „Singur” poate desemna și starea emoțională redată în engleză prin lonely, în timp ce „celibatar” descrie doar statutul marital: o persoană poate fi necăsătorită și totuși să aibă un partener. Ne rămâne, așadar, formula „fără partener”, cel puțin până când single va fi adoptat de limba română. Ca o paranteză, folosim același cuvânt, „singur”, pentru trei realități pe care engleza le distinge prin termeni diferiți: single, pentru persoanele fără partener; lonely, pentru starea de singurătate resimțită; și alone, pentru situația de a fi singur, fără alte persoane în preajmă.
Revenind la costurile singurătății relaționale, este singurătatea emoțională unul dintre ele? În formularea ambiguă pe care ne-o oferă limba română, sunt singuri oamenii singuri?
Singurătateaca trăire (loneliness) este experiența emoțională dureroasă care apare atunci când există o discrepanță între relațiile sociale pe care ni le dorim și cele pe care le avem. Nu este vorba doar despre numărul relațiilor, ci și despre calitatea lor: putem suferi de singurătate atunci când avem prea puține legături sociale, dar și atunci când cele existente nu ne satisfac nevoile emoționale. Date convingătoare arată că singurătatea persistentă este asociată cu depresia și anxietatea, cu gândurile sau comportamentele suicidare, dar și cu un risc mai mare de mortalitate prematură.
Există și conceptul de singurătate romantică, care desemnează absența unei figuri de atașament romantic, resimțită ca dureroasă. Deloc surprinzător, persoanele fără partener trăiesc mai des acest sentiment. Este tributul pe care unele dintre ele ajung să-l plătească atunci când, la finalul zilei, intră într-o cameră goală. Este și reversul libertății oferite de viața fără partener.
Libertatea de a decide fără a negocia cu altcineva poate fi seducătoare; obligația de a lua singur decizii importante, chiar și atunci când ai vrea să împarți responsabilitatea, poate deveni împovărătoare.
Studiile arată că, în medie, persoanele fără partener se simt mai singure (lonely) decât cele într-o relație și raportează o stare de bine mai scăzută, niveluri mai ridicate de anxietate și depresie, mai multe tulburări asociate consumului de substanțe și mai multe probleme de sănătate fizică. Datele care indică aceste asocieri sunt consistente. Desigur, vorbim despre asocieri statistice, nu despre concluzii valabile pentru fiecare individ în parte. Dar este firesc să ne întrebăm: de ce?
Prima „explicație” care probabil ne vine în minte – cea mai veche, instinctivă și necruțătoare – sună cam așa: există moduri firești, naturale de a-ți trăi viața și moduri care se abat de la această ordine. Pentru oameni, modul normal ar fi viața de cuplu; asta au făcut oamenii de mii de ani, ni se spune, iar experiența ar fi una universală. Ceilalți, care rămân „pe din afară”, nu ar avea acces la o viață completă; le-ar lipsi ceva esențial.
Sună familiar? În funcție de cât de conservatori suntem, punem accente diferite pe valorile „naturale” și ajungem astfel să excludem de la masa normalității anumite persoane. Revenind însă la subiect, prima explicație, larg acceptată social, este că viața de cuplu reprezintă cheia împlinirii: nu o garanție, desigur, dar o condiție fără de care aceasta nu ar fi posibilă.
După cum am văzut, pentru multe persoane, absența unei relații stabile vine la pachet cu momente de liniște apăsătoare, indecizie și singurătate emoțională. Dincolo de această parte de adevăr, tindem însă să exagerăm importanța relației de cuplu pentru starea de bine. Prejudecata de la care pornim adesea este că o relație, oricum ar fi ea, este preferabilă singurătății și că, implicit, găsirea unui partener ar reprezenta soluția necesară și suficientă pentru toate problemele. Pe de altă parte, literatura științifică leagă suferința emoțională mai accentuată a persoanelor fără partener de nivelul mai scăzut al suportului social perceput. Deși unele cercetări arată că acestea au, în general, relații familiale și de prietenie mai solide și mai constante decât cele aflate într-un cuplu, ele simt totuși că beneficiază de mai puțin sprijin social și emoțional. Cu alte cuvinte, consideră că au mai puține persoane pe care se pot baza, mai ales în momente de nevoie, suferință sau vulnerabilitate.
Când cineva este într-o relație și i se întâmplă ceva rău, primul impuls este să-i spună partenerului, cu așteptarea că acesta îi va oferi ajutor, încurajare sau măcar disponibilitatea de a asculta. Când nu ai partener, apare o succesiune de întrebări: necazul merită povestit? Cui? Pe cine pot „încărca” cu problema mea? Cine ar putea, în mod real, să mă ajute? Nu este mai bine să aștept și să văd dacă trece de la sine? Iar până când lucrurile se rezolvă – sau până când găsești singur o soluție – se poate instala, nepoftit, un moment de singurătate.
De ce pot ajunge persoanele fără partener să beneficieze de mai puțin sprijin social, dincolo de singurătatea romantică? Uneori, desigur, și pentru că duc prea departe idealul independenței și nu cer ajutor unor oameni care ar fi dispuși să îl ofere. Dar, revenind la întrebarea dacă societatea este pregătită pentru creșterea ponderii celor fără partener, răspunsul pare să fie că nu am normalizat încă suficient ideea unui suport social extins, dincolo de cuplu și de familia apropiată. Poate că accentul cade încă prea mult pe familie, într-o lume în care tot mai mulți oameni trăiesc departe de locul natal, de rude și de comunitățile în care au crescut. Nu este vorba despre „dezrădăcinare” într-un sens peiorativ, ci despre o realitate socială în care distanța față de propriile rădăcini a devenit obișnuită. În aceste condiții, nu avem întotdeauna norme clare care să ne spună cui putem să-i cerem ajutor, iar ceilalți – prieteni, colegi, cunoștințe apropiate – nu știu nici ei când și cum este potrivit să ni-l ofere. Nu știm întotdeauna de la cine este legitim să cerem sprijin și cine ne-ar ajuta cu adevărat în lipsa obligațiilor familiale. Privită astfel, problema ține și de neclaritatea granițelor dintre rolurile sociale: ce ne putem permite să cerem și la ce ne putem aștepta de la oamenii care nu ne sunt parteneri de viață, nici rude apropiate?
Un alt factor este discriminarea persoanelor fără partener, desemnată prin termenul englezesc singlism, introdus și consacrat de cercetătoarea americană Bella DePaulo. Să ne uităm, de exemplu, la câteva afirmații: „Este pur și simplu natural ca oamenii să se căsătorească”, „Oamenii care nu se căsătoresc sunt incompleți”, „Cineva care nu se căsătorește nu poate fi pe deplin împlinit”. Poate că sună ca adevăruri de la sine înțelese, dar sunt, de fapt, itemi ai unei scale care măsoară stereotipurile negative despre persoanele fără partener.
Un studiu amplu arată că discriminarea percepută de persoanele single contribuie la nivelul mai scăzut al stării de bine pe care acestea îl raportează. Discriminarea nu ia neapărat forme agresive sau directe, ci se manifestă adesea subtil și pasiv. Oamenii pot vorbi prietenos cu o persoană singură la serviciu, dar fără să o includă în cercurile lor sociale. Persoana respectivă nu este invitată la petreceri sau la alte întâlniri la care participă cupluri și pare, într-un fel, mai greu de așezat la o masă sau într-o categorie mentală familiară.
La acestea se adaugă remarcile aparent binevoitoare, dar resimțite ca intruzive: „De ce ești singur?” sau „Lasă că vine și vremea ta”. Astfel de întrebări și încurajări trec mult prea repede peste granițele intimității și pornesc de la presupunerea că viața fără partener este o stare provizorie, incompletă, care așteaptă să fie corectată. Într-o societate atât de centrată pe viața de cuplu, persoanele singure pot ajunge să interiorizeze aceste prejudecăți și chiar să se excludă singure: „Ce să caut acolo, unde sunt numai cupluri?”. Singlismul nu acționează, așadar, doar din exterior. El poate modifica felul în care oamenii se privesc pe ei înșiși și chiar măsura în care simt că își au locul în anumite contexte sociale.
Multe ar fi de spus despre felurile în care sunt discriminate persoanele fără partener. În anumite contexte, femeile sunt judecate mai aspru decât bărbații. Dar, după o anumită vârstă – mai înaintată în cazul bărbaților decât al femeilor – presiunea îi atinge pe toți. Persoanele care aleg în mod voluntar să fie singure tind să fie evaluate mai aspru decât cele care ajung în această situație fără să și-o fi dorit. Contează și traseul personal: cei care nu s-au căsătorit niciodată sau cei divorțați sunt adesea judecați mai sever decât persoanele văduve. Contează, de asemenea, durata: una este să fii fără partener de multă vreme și alta să traversezi doar o perioadă.
Poate că, în cazul persoanelor fără partener, una dintre presiunile cele mai greu de ignorat vine chiar din partea celor apropiați – familie și prieteni – care nu intenționează să facă rău, dar ajung să întărească prejudecata potrivit căreia există ceva profund greșit în a fi single și că această situație trebuie evitată cu orice preț. Remarci precum „Când vii și tu acasă cu o fată sau un băiat?” sau „Lasă că va veni și vremea ta, cunosc pe cineva care, la 40 de ani…”, pot transmite ideea că viața de până atunci nu e suficientă, că persoana este incompletă și că, fără încununarea prin căsătorie, tot ceea ce a realizat rămâne, într-un fel, insuficient.
Comparativ cu alte forme de discriminare, statutul de persoană fără partener nu constituie o identitate la fel de clar delimitată ca, de pildă, apartenența la o minoritate etnică. Granițele dintre cei cu partener și cei fără partener sunt, desigur, permeabile: oamenii pot trece dintr-o categorie în cealaltă și, de regulă, o fac de mai multe ori de-a lungul vieții. Paradoxal, tocmai această mobilitate poate amplifica presiunea. Dacă nu ai încă un partener, se presupune că nu îți dorești suficient, că nu faci ce trebuie, că nu te deschizi sau că nu încerci „cu adevărat”.
Pentru a înțelege mai bine impactul acestor intruziuni, putem face un simplu exercițiu de imaginație, punând întrebările în oglindă: „Tu de ce ești cu cineva? Nu ți-e bine singur?”, „Cum de ești într-o relație?” sau „Lasă că probabil te vei despărți; statistic vorbind, sunt șanse, cunosc un cuplu care…”. Ce neplăcut surprinși ar fi oamenii dacă ar primi asemenea întrebări! În schimb, persoanele fără partener le aud frecvent de la prieteni, de la rude, chiar și de la necunoscuți, uneori în timp ce iau masa sau așteaptă trenul în gară.
Faptul că valorile societății pot face viața fără partener mai ușoară sau mai grea este confirmat și de studiile interculturale. Acestea arată faptul că în țările în care sunt mai răspândite valorile autonomiei și ale autodeterminării – două fațete a individualismului – diferențele dintre persoanele cu partener și cele fără partener, în ceea ce privește starea de bine și sentimentul că viața are sens, tind să se reducă. Acolo unde oamenii consideră important să își urmeze propriul drum, independent de convențiile sociale, este mai ușor să te integrezi atunci când nu ai un partener.
În cazul persoanelor care nu își doresc o relație sau, mai precis, privesc viața fără partener ca pe o decizie personală și nu ca pe rezultatul unor împrejurări exterioare, se raportează niveluri mai scăzute de singurătate romantică decât în cazul acelora pentru care absența unui partener nu reprezintă o opțiune.
Contează și durata perioadei petrecute în afara unei relații. În cazul tinerilor adulți, nivelurile de singurătate și simptomele depresive tind să crească atunci când rămân fără partener pe termen lung, mai ales pe măsură ce se apropie de vârsta de 30 de ani, după cum au arătat datele unui studiu realizat în Germania.
Nu știm dacă tendințele sociodemografice se vor menține și dacă tot mai mulți tineri adulți vor rămâne fără partener pentru perioade îndelungate. Deocamdată, însă, ca societate, trebuie să ne pregătim pentru această posibilă realitate.
Speranța mea este că vor apărea noi norme sociale care să ne permită să primim sprijin atunci când avem nevoie, chiar și în absența unui partener; că vom putea avea cu toții o viață socială bogată și că alegerile noastre romantice vor fi întâmpinate cu același respect, oricare ar fi ele.
La nivel individual, putem face multe pentru a reduce singurătatea, începând cu felul în care ne privim pe noi înșine și relațiile cu ceilalți. Viața fără partener este o opțiune la fel de legitimă ca oricare alta. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: oamenii au nevoie de legături cu alți oameni. Merită, așadar, să investim în prieteniile și relațiile noastre de familie, să ne călcăm uneori pe mândrie, să sunăm, să cerem ajutor și să fim dispuși să facem primul pas mai des decât ne-ar fi confortabil.
În plus, nu este niciodată prea devreme sau prea târziu să căutăm ajutor de specialitate atunci când ne este greu. Important este să nu uităm că absența unui partener nu ne condamnă la singurătate. Până la urmă, singlehood is a fact of life; loneliness is a state of mind1.
- A trăi fără partener este un fapt al vieții; singurătatea este o stare de spirit. ↩︎
