Ionuț Biliuță: Cine este Svetlana Suveică?
Svetlana Suveică: Sunt istoric, profesoară și cercetătoare a istoriei moderne a Europei de Est și de Sud-Est. Cercetez în special societățile de frontieră, războaiele mondiale, violența secolului XX și Holocaustul în regiune.
I.B. Cartea ta, Post-imperial Encounters: Transnational Designs of Bessarabia in Paris and Elsewhere, 1917–1922 (publicată în 2023 la De Gruyter Oldenbourg) scoate în prim-plan rolul actorilor non-statali (fosta elită imperială din Basarabia, grupuri de lobby internaționale, rețele intelectuale transnaționale) în modelarea statutului Basarabiei după Primul Război Mondial. Cât de influenți crezi că au fost acești actori în modelarea percepțiilor internaționale asupra proiectului național românesc, dar și în internaționalizarea problemei Basarabiei, mai ales în contextul negocierilor de pace de la Paris din 1919?
S.S. Ideea cărții Post-imperial Encounters, care se bucură de numeroase recenzii pozitive și va apărea în curând în traducere românească la Editura Cartier, a pornit din dorința de a explica contextul unirii Basarabiei cu România din aprilie 1918, pe fondul destrămării Imperiului Rus și al Primului Război Mondial. În 1917, în urma Revoluției ruse, Basarabia s-a desprins de imperiu și, urmând dinamica regională, în special exemplul Ucrainei, a trecut prin etapele de autonomie și independență, proces care a culminat cu unirea din 9 aprilie 1918, ulterior recunoscută internațional prin Tratatul de la Paris din 1920. Această perioadă de profundă instabilitate este analizată în monografie. Inițial, m-a interesat cine erau „dușmanii Unirii”, invocați frecvent în presa vremii. Ulterior, mi-am reformulat întrebarea: cum au perceput și interpretat aceste transformări actorii regionali basarabeni, în special fosta elită imperială? Am urmărit cum și-au redefinit pozițiile, interesele și opțiunile într-un moment de ruptură majoră, când provincia trecea de la statutul de gubernie rusească la cel de provincie românească. Bazându-mă pe surse inedite, mai ales private, am încercat să reconstitui aceste realități prin ochii celor care au pierdut putere, statut și proprietăți. Cartea aduce în prim-plan aceste elite diverse – de la monarhiști la social-revoluționari – care s-au opus integrării Basarabiei în statul român și au susținut proiecte politice variate, de la restaurarea unei „Rusii Mari” condusă de un monarh la o federație democratică sau chiar un proiect confederativ alături de Ucraina.
Consider că argumentul cărții este crucial pentru înțelegerea proiectului național românesc. Perspectiva celor care vedeau viitorul Basarabiei în mod diferit, nu neapărat în cadrul României, este una incomodă și contrazice viziunea dominantă a istoriografiei românești, care prezintă unirea Basarabiei cu România drept un fapt împlinit, inevitabil. Eu despic acest fir în mai multe fire, prezentând mersul evenimentelor prin ochii actorilor regionali care nu aveau de unde să știe ce va urma la Paris și în ce mod decizia luată pe plan internațional va afecta soarta Basarabiei, iar odată cu aceasta, și soarta lor personală. Totodată, prin această cercetare, contribui și la înțelegerea proiectului (post)imperial rus, animat de actori periferici, fie că se aflau în Basarabia, fie în emigrație. Desigur, contactul strâns cu elita imperială politică și diplomatică rusă, emigrată în capitalele europene după puciul bolșevic din octombrie 1917, a fost definitoriu, animând și tendințele proruse (și antiromânești) din interiorul Basarabiei în perioada interbelică.
I.B. În cartea mai sus menționată, vorbești despre Basarabia ca fiind rezultatul unui proiect politic transnațional cu renegocieri constante la diferite paliere sociale, culturale și politice, mai degrabă decât consecința unui proiect național românesc sau rusesc. Cum schimbă această perspectivă înțelegerea noastră asupra istoriei regiunii astăzi? Cum poate ajuta acest caz interbelic la explicarea tensiunilor regionale ulterioare și a disputelor identitare din regiune?
S.S. Perspectiva transnațională schimbă fundamental modul în care înțelegem istoria Basarabiei: ea nu mai apare ca rezultatul inevitabil al unui proiect național – fie românesc, fie rusesc –, ci ca produsul unor negocieri complexe, purtate simultan pe mai multe planuri și în mai multe spații. Basarabia devine astfel un caz exemplar de ținut de frontieră, în care actorii locali nu sunt doar obiecte ale deciziilor Marilor Puteri, ci participanți activi într-o rețea extinsă de relații politice, diplomatice și sociale. Faptul că elitele basarabene au acționat la Odesa, București, Paris, Lausanne, Geneva, Londra și în alte capitale, încercând să influențeze agenda internațională – inclusiv în contextul Conferinței de Pace de la Paris – arată că viitorul provinciei era perceput ca deschis și negociabil, nu ca predeterminat. În acest sens, identitatea basarabeană apare ca fluidă, situată între mai multe opțiuni politice legitime, de la integrarea în România până la diferite formule de autonomie sau asociere cu Rusia ori Ucraina.
Această abordare ne ajută să înțelegem mai bine și tensiunile ulterioare din Basarabia, inclusiv disputele identitare persistente până astăzi. În momente de criză profundă, incertitudinea generează o pluralitate de scenarii politice, adesea ancorate în experiențe și loialități din trecut. Competiția dintre proiecte – cel românesc, cel rus, cel ucrainean sau cel autonomist – nu a fost doar geopolitică, ci și socială și culturală, implicând mobilizarea emoțiilor colective, a rețelelor de influență și a capitalului simbolic acumulat în perioada imperială. În plus, rolul Ucrainei, adesea subestimat în istoriografie, apare ca esențial atât atunci, cât și în evoluțiile ulterioare ale regiunii. Prin urmare, cazul Basarabiei sugerează că identitățile și loialitățile în ținuturile de frontieră sunt în mod structural contestate și renegociate, iar această dinamică explică de ce conflictele și ambiguitățile identitare nu sunt excepții, ci trăsături recurente ale istoriei regiunii.
I.B. O altă direcție de cercetare la care ai lucrat în ultimii ani privește al Doilea Război Mondial și Holocaustul în Basarabia și Transnistria. Cum crezi că a contribuit istoria regiunii, marcată de schimbări repetate de regimuri de suveranitate, la crearea condițiilor de bază care au făcut posibilă violența îndreptată împotriva evreilor în timpul Holocaustului? Care sunt acele (dis)continuități sociale, culturale și ideologice în spațiul postimperial al Moldovei care au condus la un asemenea deznodământ?
S.S. Violența din cel de-al Doilea Război Mondial poate fi înțeleasă ca o radicalizare a unor practici deja existente în acest spațiu de frontieră. În ținuturile de hotar din Europa de Est, precum Basarabia, succesiunea rapidă de regimuri – țarist, românesc, sovietic – a produs o erodare profundă a instituțiilor, a normelor juridice și a încrederii sociale. În acest context, categoriile de loialitate și apartenență au devenit extrem de fluide și contestate, iar populațiile locale au fost supuse constant suspiciunii și reetichetării politice. Evreii au fost poziționați în mod repetat ca „element străin” sau „periculos”, inițial în imaginarul imperial, apoi în cel românesc și, ulterior, în cel sovietic, ceea ce a facilitat transformarea lor într-o țintă legitimă a violenței de stat și a celei sociale. Astfel, Holocaustul, ca o formă de violență extremă împotriva evreilor, apare nu doar ca rezultat al unei ideologii rasiale radicale, ci și ca produs al unei instabilități structurale prelungite, în care excluderea și stigmatizarea aveau deja rădăcini adânci, dar în care rupturile politice și influențele internaționale – în special dinamica alianței ideologice și militare din cadrul Axei – au fost decisive.
În Transnistria (dintre Nistru și Bug), ca teritoriu de ocupație româno-germană între anii 1941 și 1944, această instabilitate a fost amplificată de interacțiunea dintre două regimuri aliate, dar aflate într-o constantă competiție pentru resurse economice, generând atât escaladarea persecuției împotriva evreilor și romilor, cât și dinamici locale de adaptare și supraviețuire. Aceste dinamici stau în centrul proiectului meu actual de cercetare, susținut de Deutsche Forschungsgemeinschaft (DFG), în cadrul căruia analizez societatea din Transnistria ca pe un spațiu profund fragmentat, modelat de ocupație, colaborare și competiție, factori care au avut un impact crucial asupra modului în care populația locală a supraviețuit războiului. Analizez modul în care diverse grupuri etnice, sociale, profesionale, de gen și de vârstă au navigat prin aceste condiții extreme recurgând la strategii și practici cotidiene, și evidențiez modul în care relațiile, rețelele și accesul diferențiat la resurse au făcut posibilă supraviețuirea – în forme profund inegale – într-un context marcat de instabilitate și violență.
I.B. Care a fost receptarea muncii tale de cercetare în mediile academice și în spațiul public din România și Republica Moldova? Dat fiind faptul că cercetarea ta s-a concentrat asupra perioadei celor două războaie mondiale, care crezi că au fost și sunt principalele provocări și obstacole pe care le întâmpină un istoric din Republica Moldova în cercetare, în redarea adevărului istoric asupra unui trecut controversat și în revelarea unor adevăruri incomode?
S.S. Receptarea cercetării mele a fost diferită în funcție de spațiul academic și lingvistic. În mediile academice europene, în special în Germania și în spațiul anglofon, lucrările mele au stârnit interes, inclusiv datorită accesului la finanțări competitive și integrării în dezbateri internaționale despre violență, imperii și ținuturi de frontieră. Publicarea preponderent în limbile engleză și germană a facilitat această vizibilitate internațională, dar, în același timp, a limitat circulația rezultatelor în mediul academic din România și Republica Moldova, unde contribuțiile mele academice sunt receptate mai ales ca provocări la adresa unor narațiuni istoriografice dominante, centrate pe stat. Eu propun o deplasare a accentului către societate, către actori locali și regionali și către dinamici transnaționale. În acest sens, cercetarea mea contribuie la o înțelegere mai nuanțată a trecutului într-un spațiu regional interconectat, pe care îl privesc ca pe un triunghi istoric România–Ucraina–Republica Moldova.
I.B. Care sunt principalele provocări și obstacole pe care le întâmpină un istoric din Republica Moldova în cercetare, în redarea adevărului istoric asupra unui trecut controversat sau în revelarea unor adevăruri incomode?
S.S. În procesul de cercetare, există dificultăți legate de accesul la arhive, specifice cercetării ținuturilor de hotar: documentele esențiale sunt adesea fragmentate, dispersate între diferite țări și accesibile în diferite limbi. Mă simt privilegiată în acest sens, pentru că dispun de cunoștințe lingvistice și de o susținere financiară solidă. Dar descoperirea surselor de arhivă este doar o parte a procesului. Esențială este libertatea cercetării. Mă simt liberă de presiunile ideologice și/sau politice care influențează felul în care trecutul poate fi interpretat și publicat și care încă persistă în regiune.
În Republica Moldova, teme precum Holocaustul sau colaborarea actorilor locali la exterminarea evreilor sunt percepute ca delicate sau incomode, ceea ce generează reticență în rândul cercetătorilor, al instituțiilor de cercetare sau al finanțatorilor. Mai mult, există provocări legate de memoria socială și de receptarea publică, pentru că unele adevăruri despre trecut pot intra în contradicție cu narațiunile dominante despre identitatea națională, cu imaginea victimei în perioadele de război sau cu anumite clișee sociale, ceea ce poate duce la contestarea cercetării sau chiar la presiuni indirecte asupra cercetătorului.
În același timp, există și dificultăți metodologice: reconstruirea realităților complexe, a relațiilor interumane și a strategiilor de supraviețuire implică combinarea surselor diverse – de la documente oficiale la mărturii orale –, ceea ce necesită atenție critică permanentă și o abordare interdisciplinară. Astfel, elaborarea unei cercetări solide are loc în paralel cu gestionarea tensiunilor sociale și politice, precum și cu asumarea responsabilității față de istorii incomode sau sensibile. Toate aceste componente fac parte din proces. Cred că este vorba de o reziliență personală și profesională definitorie pentru un cercetător, care presupune nu doar rigoare metodologică, ci și capacitatea de a susține, argumenta și comunica în mod responsabil rezultatele cercetării sale, uneori incomode, atât în mediul academic, cât și în spațiul public.
I.B. Din perspectiva ta de istoric, cum se vede parcursul actual al Republicii Moldova din Regensburg, Germania?
S.S. Privită din Regensburg sau, mai larg, din spațiul academic german, Republica Moldova nu mai este de mult o „zonă gri” sau periferică, ci devine treptat un caz relevant pentru înțelegerea transformărilor din vecinătatea estică a Uniunii Europene. În ultimii ani, mai ales după declanșarea războiului Rusiei împotriva Ucrainei în februarie 2022, Moldova beneficiază de o atenție sporită – nu doar ca stat aflat în proximitatea imediată a războiului, ci ca actor internațional care a răspuns în mod adecvat provocării generate de acesta, precum criza refugiaților. Mai mult, Moldova este recunoscută ca un stat aflat într-un proces accelerat de europenizare, percepția asupra sa fiind legată de relația cu Uniunea Europeană și, totodată, de legătura strânsă cu Ucraina, ca parte a „pachetului estic” al extinderii europene. Orientarea spre Uniunea Europeană este accelerată de contextul regional și de războiul din Ucraina, care pune în pericol atât siguranța, cât și statalitatea Moldovei.
Aici putem face o paralelă cu anii 1917–1918, când siguranța Basarabiei a depins în mod direct de Ucraina, care a stopat extinderea bolșevismului spre vest, iar deciziile politice privind autonomia și independența au fost replicate și în Basarabia.
În același timp, cred că mediul academic, dar și factorii de decizie germani – mai puțin însă societatea largă – întrevăd și ambivalența parcursului european al Moldovei. Pe de o parte, există sprijin politic extern pentru ancorarea Moldovei în spațiul european. Pe de altă parte, influențele externe, inclusiv cele rusești, și percepțiile interne continuă să genereze tensiuni în privința direcției europene.
Cu toate acestea, cred că avem de-a face cu un moment de inflexiune istorică, adică un punct în care traiectoria unui stat începe să se schimbe. Putem vorbi și de un paralelism istoric cu anii 1917–1918, când evoluțiile politice din Basarabia erau strâns legate de ceea ce se întâmpla în Ucraina. În acel context, mișcările de autonomie și independență s-au propagat în întreg spațiul fostului Imperiu Rus, iar Ucraina a jucat un rol important în limitarea avansului bolșevic spre vest. Urmând dinamica Ucrainei, Basarabia și-a declarat mai întâi autonomia, iar ulterior independența. Astăzi, securitatea Republicii Moldova este profund influențată de rezistența Ucrainei, iar acest context face posibilă accelerarea parcursului european. În acest sens, Moldova trece treptat de la statutul de „obiect al geopoliticii” la cel de subiect cu o traiectorie proprie. Desigur, această traiectorie rămâne în continuare dependentă de contextul regional, în special de evoluția războiului din Ucraina.
I.B. Ce pregătește Svetlana în viitor?
S.S. Hai să zic câte ceva despre proiectele care se coc de ceva timp. În zilele ce urmează, la Universitatea Caen Normandie din Franța se va desfășura un workshop dedicat perspectivelor locale și temporale asupra Holocaustului în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, organizat împreună cu Dr. Marie Moutier-Bitan, directoarea Centrului de excelență în „Studii privind Holocaustul și genocidul” de la universitatea gazdă. Evenimentul reunește specialiști de top în problema Holocaustului din Transnistria, proveniți din România, Franța, Germania și SUA, și își propune să aprofundeze înțelegerea violenței și a strategiilor de supraviețuire, dar și să integreze cazul Transnistriei în dezbaterile academice mai largi și să deschidă noi colaborări. Al doilea proiect este un volum în limba germană despre istoria, prezentul și perspectivele Republicii Moldova, coeditat împreună cu Dr. Florian Kührer-Wielach, directorul Institutului pentru Cultură și Istorie Germană din Europa de Sud-Est (IKGS) de la Universitatea Ludwig Maximilian din München. Cartea, cu contribuții de la peste 30 de autori din diverse țări, urmează să apară cu sprijinul Centrului Federal pentru Educație Politică din Germania (BPB) în acest an și sperăm că va apropia Republica Moldova de publicul german.
